„Marșul pentru viață” 2017 organizat în 280 de localități din România și Republica Moldova, pe 25 Martie, de Buna Vestire (harta interactivă)

În data de sâmbătă, 25 martie 2017, de Buna Vestire, va avea loc ediția a șaptea a Marșului pentru Viață. Manifestările se vor desfășura în 280 de localități: 135 din România și 145 din Republica Moldova. Vezi la link lista orașelor organizatoare.

Alătură-te şi tu Bisericii Ortodoxe Române şi Asociației „Studenți pentru viață” în lupta purtată împotriva avortului şi participă la Marşul pentru viaţă. Evenimentul, aflat sub tema Ajută mama şi copilul. Ei depind de tine, se va desfăşura și pe străzile Capitalei, în data de 25 martie. În București, Marșul pentru viață se va desfășura pe traseul Parcul Unirii – Parcul Tineretului, începând cu ora 12.30, iar la finalul său va avea loc un concert de muzică ușoară.

Vezi în ce localitate poți participa anul acesta la evenimentele de susținere a vieții. Fiecare oraș implicat are un alt organizator, de aceea încercați să aflați via google sau întrebând pe cei implicați local în activitățile provita cine sunt organizatorii pentru a afla mai multe informații despre marș.

Potrivit învățăturii Bisericii, avortul este o crimă comisă împotriva unei fiinţe (persoane) nevinovate care nu se poate apăra. Biserica Ortodoxă Română luptă împotriva acestui flagel al societății contemporane și îndeamnă să prețuim viața ca dar al lui Dumnezeu.

Participă şi tu! Arată că îţi pasă! Susține Viața!

Simboluri şi semnificaţii în videoclipul melodiei „Where’s the Revolution” (Depeche Mode)

Simboluri şi semnificaţii în videoclipul melodiei
„Where’s the Revolution” (Depeche Mode)

de Antonio Boloţ

Revoluţie spirituală, începută acum 2000 de ani de Mântuitorul Hristos, mereu mai buni decât răi, nu revoluţie neomarxistă!

Piesa muzicală Where’s the Revolution este de pe albumul intitulat Spirit, pe care trupa Depeche Mode l-a lansat oficial în data de 17 martie 2017. Regizorul videoclipului e olandezul Anton Corbijn, un „tătic” în domeniu, creator al unor filme de succes.

Videoclipul pe care îl vom analiza în continuare este realizat aproape în întregime alb-negru, aspect ce conferă mesajului transmis o notă gravă, o aură de apriorică clasicitate, dar şi suport pentru ca muzica să poată fi inteligent „gustată” cu ajutorul imaginilor.

Artiştii cu bărbi lungi, care apar la începutul şi la sfârşitul videoclipului, sunt imaginea stereotipă a corifeilor comunismului-ateist Lenin, Stalin şi Marx, cei care au împins lumea precum o ladă de gunoi spre distrugere.



La minutul 1:11, dar şi în alte câteva cadre, se observă pe zid crucifixul în dreapta lui Dave, sus, adică sub o fereastră, loc prin care intră lumina în întunericul gol al clădirii ce seamănă cu un siloz comunist părăginit. Reflectarea falimentului comunismului pe care încă mai încearcă unii să îl reînvie sub alte înfăţişări prin „revoluţii” (de fapt manipulări prin care omului i se confiscă libertatea) roşii sau de diferite culori curcubeice… De aceea Dave Gahan zice ironic şi hotărât în refren, fără să-i mai întrebe pe militanţi,
Where’s the Revolution


Dave Gahan se prezintă cu mâinile întinse, imitând ipostaza Mântuitorului Iisus Hristos răstignit pe cruce, transmiţând astfel un mesaj creştin. Există două căi pe care le putem urma în viaţă, cea a asumării crucii, a vieţii şi a învăţăturii Mântuitorului, cale ce redă omului reala libertate şi demnitatea de persoană cu suflet veşnic, şi calea revoluţiilor şi a ideologiilor seculare de tot felul, care manipulează mulţimile, depersonalizând omul şi folosindu-l, exploatându-l precum un animal de către societatea comunistă sau consumeristă, două feţe ale aceleiaşi perspective materialiste asupra vieţii. Omul devine un obiect la îndemâna păpuşarilor din umbră care-l transformă, degradându-l, din cineva în ceva de unică folosinţă.

Grupul de bărbaţi îmbrăcaţi la fel, purtând bască proletară şi defilând milităreşte la începutul clipului, apoi având o coregrafie ce schiţează un joc al dezordinii organizate, am putea să-l interpretăm ca făcând referire la anii cruzi, sângeroşi ai bolşevismului în Rusia şi în Europa de Est. Un timp istoric caracterizat prin teroare, foame şi oameni ucişi pentru că refuzau ateismul, nedorind să se lepede de valorile tradiţionale creştine.

Spre deosebire de această perioadă a „virilităţii” criminale, a dogmatismului absurd, grupul de femei cu steaguri exprimă un alt tip de abordare a „revoluţiei”, de data aceasta în Occident, în lumea liberă de comunism. Însăşi vestimentaţia tinerelor cu chipiu şi veston spune multe despre noua propagandă. Faptul că sunt îmbrăcate sumar, indecent de la brâu în jos trimite la aşa-zisa „revoluţie sexuală”, la promovarea hedonismului „eliberator”, tot în scopul de a înrobi cumva oamenii, îndepărtându-i prin metode „soft” de biserică, de Dumnezeu şi de mântuire. O imagine a femeii în totală contradicţie cu felul cum este ea reprezentată, iconizată în biserică, – chipul evlavios şi cuviincios al femeilor sfinte ortodoxe. Se perverteşte imaginea curată, creştină a femeii-mamă, decăzând-o prin influenţa mass-media în starea de obiect-stimulator al plăcerilor neînfrânate. Să nu mai vorbim despre „corectitudinea politică” şi neomarxismul ce doresc să-şi întindă tentaculele peste tot prin susţinătorii lor, promovând nefirescul.

Deşi videoclipul este alb-negru, regizorul lasă totuşi să fie vizibilă de câteva ori o culoare, – roşul. Ea apare pe pânzele steagurilor purtate de femei, semn al ideologiei patimaşe comuniste, al idolatriei, al nebuniei şi al aprinderii iraţionale a dictatorilor exterminatori, dar aceeaşi culoare se mai află şi pe sacoul lui Dave Gahan. Roşul ciclamen capătă aici un alt sens, fiind acompaniat discret de crucea aşezată pe perete. Haina roşie este un simbol arhetipal, amintind de haina cu care a fost acoperit Mântuitorul Hristos, în semn de batjocură, în timpul pătimirilor, şi pentru care ostaşii romani au aruncat sorţi. În definitiv, roşul mai poate semnifica sângele martirilor vărsat pentru apărarea şi mărturisirea adevăratei credinţe. Un îndemn la asumarea crucii şi a muceniciei, de orice fel ar fi ea.

Versurile „Who’s making your decisions? / You or your religion?” e firesc să provoace ridicări dezaprobatoare de sprânceană omului credincios, creştinului practicant. Nu putem concepe ca fiind un adevăr ceea ce prima strofă a melodiei sugerează, că omul e ţinut jos şi minţit deoarece în deciziile sale acceptă preceptele religioase. Într-un mod nediscriminator şi greşit autorii versurilor pun pe acelaşi plan credinţa religioasă a omului cu influenţele guvernului, ale ţărilor şi ale patriotarzilor în societate. Pentru noi Ortodoxia este religia libertăţii adevărate, a iubirii şi a unităţii, iar asumarea sa corect aduce doar bine, daruri nepreţuite de la Dumnezeu. „Dumnezeu este o libertate realizată, omul este o libertate pe cale de a se realiza, pe cale de a se împlini.” (Nikolai Berdiaev) Aşadar, ideea acestor versuri nu concordă cu simbolurile creştine din videoclip, pe care am încercat să le explicăm în prima parte a analizei noastre.

Pe de altă parte, în viziunea mea, aceleaşi versuri ar putea fi interpretate în răspăr (ca o critică a noilor forme de religie actuale de sorginte New Age), adică în sensul simbolurilor creştine identificate până acum în clip, deşi nu sunt sigur că aş fi pe placul textierilor. Chiar dacă Dave Gahan a cântat melodii ca Personal Jesus şi Policy of Truth, după ani botezându-se creştin-ortodox, nu trebuie să cădem în eroarea de a considera că trupa Depeche Mode este una religioasă. Pot fi găsite clipuri sau frânturi de versuri cu simbolistică creştină, sau care pot fi interpretate în acest registru, dar nu întotdeauna. Astfel că versurile primei strofe ne pot dezvălui tendinţa vremurilor actuale, când omul se autodivinizează, autoidolatrizându-se şi considerându-se măsura tuturor lucrurilor, arogându-şi dreptul, nu şi responsabilitatea, de a dispune de libertatea totală pe care i-o poate oferi viaţa destul de scurtă, totuşi. Cultul eului poate deveni propria religie, cu urmări nefaste pentru cel care uită de biserică şi de Dumnezeu.

Totul se încheie cu cei trei bărboşi care se descotorosesc de steaguri, trântindu-le jos, simbol al eşecului oricărei ideologii şi revoluţii fără de Dumnezeu. „Uită-te la ţările în care au avut loc revoluţii: a reuşit vreuna? Niciuna!”(1).

Notă:
(1). Ieromonahul Simeon Grigoriatul – Un interviu neconvenţional

 

Ieromonahul Serafim (Rose): Marele Post, surghiunul nostru


Marele Post, surghiunul nostru
Ieromonahul Serafim (Rose)

„La râurile Vavilónului,
acolo am şezut şi am plâns,
când ne-am adus aminte de Sión.”

În aceste cuvinte ale psalmului Postului, noi, creştinii ortodocşi, Noul Israil, ne aducem aminte că sântem în surghiun, în exil. Pentru ortodocşii ruşi izgoniţi din Sfânta Rusie, psalmul are un înţeles anume; însă şi toţi creştinii ortodocşi care vieţuiesc în surghiunul lumii acesteia, tânjind întoarcerea la adevăratul nostru cămin, Cerul. Pentru noi, Marele Post este o perioadă de surghiun, rânduită pentru noi de Maica noastră, Biserica, spre a ţine proaspătă amintirea Sionului de care ne-am îndepărtat atâta. Ne merităm surghiunul şi avem mare nevoie de el, din pricina păcatelor noastre celor multe. Doar prin pedeapsa surghiunului, amintit în postul, rugăciunile şi pocăinţa acestei perioade, ne aducem aminte de Sionul nostru.

„De te voiu uita, Ierusalíme!”

Slăbiţi şi uitători, chiar şi în toiul Marelui Post trăim ca şi cum Ierusalimul nu ar exista pentru noi. Ne îndrăgostim de lume, Vavilonul nostru; ne lăsăm atraşi de plăcerile neînsemnate ale acestui „pământ strein” şi nu mai dăm atenţie slujbelor şi rânduielii Bisericii care ne amintesc de adevărata noastră casă. Mai rău, ne îndrăgostim de chiar cei care ne-au înrobit – căci păcatele noastre ne ţin în robie mai puternic decât vreun stăpân omenesc – şi slujindu-le lor, petrecem în nepăsare preţioasele zile ale Postului, când ar trebui să ne gătim a întâmpina răsăritul Noului Ierusalim – Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Încă mai este vreme; trebuie să ne aducem aminte de adevărata noastră casă şi să plângem pentru păcatele care ne-au surghiunit departe de ea. Să primim cu inima cuvintele Sf. Ioan Scărarul: „Surghiunul este despărţirea de toate, pentru a ţine cugetul nedespărţit de Dumnezeu. Surghiunul iubeşte şi pricinuieşte pururea lacrămile”. Surghiuniţi din Rai, trebuie să devenim surghiuniţi ai acestei lumi, dacă nădăjduim să ne întoarcem. O putem face petrecând aceste zile în post, rugăciune, despărţire de lume, luând parte la slujbele Bisericii, cu lacrimi de pocăinţă, pregătindu-ne de Praznicul plin de bucurie care va sfârşi această vreme a surghiunului; şi, dând mărturie tuturor din acest „pământ strein” de amintirea noastră, a şi mai marelui Praznic ce va fi atunci când Domnul se va întoarce să aducă acasă norodul Său, către Noul Ierusalim, de la care nu va mai fi surghiun, căci este veşnic.

Traducere de Radu Hagiu

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu

Despre ateism. „Du-te acasă şi întreabă-te când ai avut nevoie pentru prima oară ca Dumnezeu să nu existe!”

Despre ateism. „Du-te acasă şi întreabă-te când ai avut nevoie pentru prima oară ca Dumnezeu să nu existe!”
Mitropolitul Antonie al Surojului

Uneori, omul devine necredincios pentru faptul ca acesta este unicul sau scut impotriva constiintei. Mi-a venit acum in minte povestirea unui preot foarte inteligent, fin si cultivat din Paris. Cindva a fost „ateu”, adica traia fara Dumnezeu si se considera prea elevat si inteligent pentru a-si permite sa gindeasca despre convertirea la credinta. A discutat mai apoi cu un preot. Preotul fiind de la tara, fara cine stie ce studii deosebite, care a emigrat din Rusia, dupa ce l-a ascultat mult timp, i-a spus doar doua lucruri: „In primul rind, Sasa, nu este chiar atit de important faptul ca tu nu crezi in Dumnezeu – Lui nu I se poate intimpla nimic de la asta, minunat insa este ca Dumnezeu crede in tine”. Si altul: „Tu, insa, Sasa, mergi acasa si gindeste-te, cind anume ai pierdut credinta, anume cind ai avut nevoie ca Dumnezeu sa nu existe?”

Sasa a venit acasa si se gindea; era nedumerit de o astfel de prezentare a problemei: se astepta la un discurs misionar sau la niste instructiuni pentru consultarea unor tratate, iar in loc – nu mai intelegea nimic. Si el, dupa cum spunea mai tirziu, a cautat cauzele mai intii in cunostintele primite la Facultatea de Teologie din Paris, apoi in perioada prerevolutionara de la Facultatea din Rusia, apoi altundeva si nicidecum nu putea gasi, pina a ajuns la timpul cind avea sase ani. Locuia intr-un oras din Rusia, era un baietel dragut, mergea la biserica in toata duminica si era considerat a fi un copil evlavios: intra, facea semnul crucii, se oprea in mijlocul bisericii, in fata, si se ruga lui Dumnezeu. In fiecare duminica primea un banut, pe care era dator sa-l puna in caciula cersetorului orb. Punea banutul si mergea la biserica cu sentimentul ca a savirsit o fapta buna, de dragoste, i-a acordat orbului atentie si poate sta acum linistit in fata lui Dumnezeu.

Odata, inaintea sarbatorilor de Craciun, plimbindu-se cu mama prin oras, a descoperit un magazin unde a vazut un minunat calut de lemn care costa sase banuti. A rugat-o pe mama sa i-l cumpere, ea l-a refuzat, iar el a venit acasa foarte trist. Duminica urmatoare, pe cind mergea la biserica, ajungind in fata cersetorului, s-a gindit ca, daca nu-i va da de sase ori acest banut, si-ar putea cumpara calutul. Zis si facut. A procedat astfel de patru ori, iar a cincea oara s-a gindit: daca ar fi sa iau de la el un banut, atunci voi cumpara cu doua saptamini mai devreme calutul. Si a furat de la orb banutul. Dupa care, intrind in biserica a simtit ca nu poate sta in fata: daca Dumnezeu il va observa? S-a dus si s-a ascuns intr-un colt al bisericii. Dadaca a venit cu el acasa si a povestit totul parintilor acestuia, care au fost profund uimiti: pina acum era mic, statea in fata lui Dumnezeu, iar acum s-a adincit in sine, viata lui in Dumnezeu a devenit mai interiorizata, el cauta un loc ascuns unde ar putea in tacere si contemplare sa fie cu Dumnezeu (era o mamica destul de optimista!).

Iar Sasa simtea ca situatia se inrautateste si ca trebuie sa se ascunda de Dumnezeu. Si iata ca de la universitate a venit fratele sau mai mare, incarcat de cunostinte ateiste, care s-a apucat sa-i demonstreze ca, de fapt, Dumnezeu nu exista. Si Sasa mi-a spus: m-am agatat de aceasta idee. Daca nu este Dumnezeu, atunci nu are importanta daca am furat banutul si n-am pus in caciula acei cinci. Acesta a fost inceputul „ateismului” sau: invatatura despre faptul ca Dumnezeu nu exista copilul a primit-o ca pe un colac salvator importiva propriilor mustrari de constiinta.

Traducere din ruseste de Ludmila Tudos
Sursa: opinii.tk / 2006

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu

Biblia și Stăpânul inelelor. Reflecții creștine la un film al vremurilor noastre

lordoftherings_web

Într-o vreme a derivei filmului hollywoodian, asezonat cu imoralitate sau grotesc, vă invit să ne aruncăm o altfel de privire asupra unui film care a făcut furori acum câţiva ani!

„Stăpânul inelelor” este o producţie cinematografică cel puţin interesantă, mai ales din perspectiva asemănărilor pe care mi le-am permis a le identifica în concordanţă cu evenimentele descrise prin revelaţie dumnezeiască în Sfânta Scriptură! Nu am citit toate cronicile acestui film, dar – cu ajutorul Bunului Dumnezeu – am să încerc să vă prezint câteva momente biblice la care m-au trimis pe mine cu gândul etapele şi personajele filmului, chiar dacă se prea poate să nu aibă legătură cu dorinţa scenaristului şi a regizorului!

M-a surprins de la bun început faptul că nu se pomeneşte numele Dumnezeului care-l susţine pe vrăjitorul Gandalf cel Sur, devenit, într-un fel de „schimbare la faţă”, Gandalf cel Alb, într-un moment de apogeu al vieţii sale, chiar înainte de marile încercări – realizări ce-l aşteptau, aşa cum Mântuitorul nostru Iisus Hristos Şi-a arătat slava Sa apostolilor înainte de plinirea misiunii Sale pământeşti! Am bănuit această chestiune fiind în relaţie cu acea socotinţă a evreilor de a nu pomeni numele lui Dumnezeu direct, ci prin numiri suplinitoare, ca „Cel Înalt”, aşa cum, în film, tot timpul prezenţa unei Forţe supreme se face simţită şi este invocată tacit, dar nu se evidenţiază direct.

Este demn de reţinut şi asemănarea dintre alt nume al lui Gandalf, Mitrandir (nume legat probabil de cultul zeului Mithra – zeul păgân al soarelui, al luminii, mai cu seamă că Saruman, numele din film al vrăjitorului care s-a depărtat de Lumină, ca şi îngerul biblic Lucifer, seamănă mult cu Ahriman, zeul rău din Zoroastrism, un cult derivat din Mithraism), comparaţia dintre el, prin urmare, şi Melchisedech, preotul şi împăratul din Sion care l-a întâmpinat şi binecuvântat pe patriarhul biblic Avraam, o persoană despre care se ştie foarte puţin, ca şi despre personajul din film, dar care impune acelaşi respect şi pe care nu ni-l putem imagina prea diferit la arătare.

Tot chipul lui Gandalf ne face atenţi asupra pustnicilor şi, în general, contemporanii noştri sfinţi, mai mult sau mai puţin ştiuţi, de care lumea nu este vrednică.

Bineînţeles că personajul care Îl aseamănă cel mai potrivit pe Domnul Hristos este Frodo, un reprezentant al celor mai mărunţi locuitori ai pământului, cei mai neînsemnaţi pentru ochii multora, aşa cum Mesia „dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui, noi toţi ne-am vindecat”, cum ne explică Sfântul prooroc Isaia.

Când şi-a împlinit misiunea, Frodo a exclamat: „It`s done!” (Săvârşitu-s-a!), nu „I did it!” (Am reuşit!), arătându-ne încă o dată, indirect, că nu trebuie să ne punem pe noi drept realizatori ai faptelor noastre bune, ci pe Dumnezeu, Cel fără de care nu le putem duce la capăt; el se aseamănă şi aici cu Iisus, care a rostit aceleaşi cuvinte pe Cruce, dându-ne pildă de smerenie!

Cămaşa sa de mithril realizată de Doamna elfilor nu este oare o imagine a cămăşii Domnului, făcută de Maica Domnului, pe care s-au socotit soldaţii, aşa cum pentru ea s-au omorât între ei multe orci!?

Şi pentru că veni vorba de aceste arătări, am şi acum în faţa ochilor trupurile lor noroioase, gelatinoase şi schimonosite fioros; nu pot fi decât reprezentări care ar fi bine să ne trezească măcar un pic şi să evităm prin viaţa noastră să ajungem pe ghiara unora ca ei! Ştiu că unii nu cred în existenţa Iadului, dar asta nu înseamnă că nu există, ci doar că se feresc ei să realizeze! Cât despre teritoriul lor, Mordor, echivalentul iadului în opinia mea, se spune şi în film, ce se simte în mijlocul lui: „Aici niciun loc nu e sigur!”. Asta ne va aştepta dacă nu ne vom mântui: o perpetuă stare de frică şi morbiditate!

Un loc aparte îl are oastea trădătorilor, a celor care şi-au pierdut demnitatea, dar care au recâştigat-o prin împlinirea jurământului dat! Este vorba de fiecare dintre noi, cei ce trădăm dragostea lui Dumnezeu în fiecare clipă; Îl rugăm să ne fie alături, ne este, dar noi ne arătăm indiferenţi şi ne întoarcem la patimile de dinainte! Lupta lor este pentru îndreptarea vieții, iar asta trebuie să ne însuflețească să îndreptăm viața noastră pentru a câștiga locul gătit nouă de Dumnezeu înainte de facerea lumii! Dar, spre deosebire de film, noi putem să ne ostenim pentru a ajunge la viaţa veşnică doar acum, în viaţă, nu după moarte!

Minunată este „frăţia inelului”, cei care pun mai presus de orice virtutea prieteniei, a luptei pentru bine şi frumos, darul cumpătării şi agerimii, spiritul de toleranţă şi loialitate, curajul în faţa morţii şi jertfelnicia de bună voie, oferind astfel exemplu bun de vieţuire chiar şi detractorilor Sfintei Scripturi şi a Bisericii, care nu socotesc actuale nici aceste calităţi, nici modelul oferit de Sfinţii Ortodoxiei.

Demnitatea lor ne aduce aminte de îndemnul patristic de a nu căuta ispita, de a nu ne declara apţi de a ne împotrivi răului, dar de a sta tari, fără frică şi cu multă credinţă în Dumnezeu în faţa oricăror pofte şi atacuri mai mult sau mai puţin văzute.

De asemenea, ei ne învaţă că important este cum trăim! Toţi vom muri cândva, dar contează cât de curaţi vom fi atunci! Cu curaj să înfruntăm răul provocat de alţii sau chiar tentați de propriile noastre porniri păgubitoare vieţii veşnice, vieţii pentru care spuneam ca nu ne putem pregăti decât aici! În trilogie se fac referiri la „meleagurile înverzite” şi „tărâmurile albe” povestite de Mitrandir lui Merry, ca despre viaţa de apoi, de după adormirea trupului, aşa cum la slujbele ortodoxe ale înmormântării se arată că drepţii ajung acolo unde „nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”, în minunata „verdeaţă”!

De departe cel mai semnificativ exemplu este dat de aceşti viteji, oamenilor politici de astăzi, care – din păcate şi în marea lor majoritate – sunt departe de chipul demn, bărbătesc al unor demnitari adevăraţi, vrednici de respect! Popoarele din film au avut conducători pe măsură, de seamă, care nu s-au furişat de responsabilităţi şi au purtat stindardul speranţei până la capăt! Şi aşa au învins!

Şi cum se poate să nu ne trimită simţirea spre Maica Domnului, când o vedem pe Galadriel, Doamna Luminii din film, care îi va ajuta pe micuţii hobbiţi când vor fi mai la ananghie, aşa cum Preasfânta Fecioara Maria îi ajută pe cei ce o cheamă cu dragoste şi încredere, mărturie dată mai ales de cei care s-au vindecat prin mijlocirea dânsei! Elfii şi Vulturii ne aduc aminte de Sfinţii Îngeri, care şi ei ne sunt trimişi la greu; enţii, păzitori ai pădurilor, ne fac să ne gândim la comuniunea primordială dintre om şi natură, stare în care Dumnezeu ne-a creat să trăim şi pe care să o apărăm; şi tot ei ne amintesc din păcate şi de defrişările masive şi total nelalocul lor, din ultimii zeci de ani, pentru care vom da socoteală, deoarece noi ar trebui să ocrotim natura şi s-o îndumnezeim, nu s-o speculăm după „bunul” plac! Iar gnomii şi ceilalţi hobbiţi, nu sunt ei oare asemănători cu prietenii noştri adevăraţi, Sam fiind chiar un fel de voce a conştiinţei, cel care permanent îi readucea aminte lui Frodo ce are de făcut şi-l îndemna să continue!? Purtarea și păzirea inelului de către Sam „cel înţelept”, nu are cum să nu ne aducă aminte de purtarea poverii Sfintei Cruci de către Iosif din Arimateea, „sfetnicul cel cu bun chip”, pe drumul Golgotei!

Văgăuna lui Helm nu este altceva decât o amintire a grotelor în care se adunau primii creştini de frica prigonitorilor păgâni, mânaţi de diavol!

Despre Sauron, răul, semnalizat în peliculă mai ales prin ochiul care vede multe, trebuie spus că el ne arată o dată în plus micimea puterii celui potrivnic. El vede numai într-o singură direcţie, acolo unde bate ochiul sau, nu este atotvăzător ca Dumnezeu şi primeşte această putere doar când omul îi slujeşte, când omul se lasă pradă tentaţiilor, când i se supune fie prin curiozitate nefirească, lipsită de ţinta mântuirii (ca Merry şi bolul de sticlă), fie prin patimă (ca atracţia mândriei şi a puterii, în special a inelului, ca cei 9 prinţi vrăjiţi – altă reprezentare a celor 9 cete îngereşti, ca Saruman – Lucifer care s-a dat răului sau prin ucidere, ca Smeagol – Gollum). Numai Dumnezeu este atotputernic! Diavolul doar îl imită, încercând să ne păcălească pentru a ne robi!

Minas Tirith, ultima citadelă a oamenilor, din film, este mai degrabă o expresie a Raiului, pentru că are multe locaşuri aşezate în trepte, după apropierea noastră de Dumnezeu, decât un simplu zgârie-nori babelian! Este un locaş semnificativ pentru cei ce doresc legătura cu Lumina! Cu Dumnezeu! Şi lupta pentru cucerirea ei de către forţele răului este simbol al prigoanei de dinainte de sfârşitul lumii, când toţi cei care nu vor ceda presiunii diavoleşti de tot felul vor fi asupriţi până la sânge! „Dar cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”, spune Cel mai bun prieten al nostru, Hristos.

[P] Cărțile pe care le cauți!

Amintesc doar şi faptul că Sfinţii Părinţi îl numesc pe om – „inelul” de legătură dintre toate cele create (duhuri bune şi materie), persoana prin care întreaga lume are posibilitatea să se mântuiască ori să piară, dacă el se despătimeşte, ajungând aşa cum a fost creat, şi mai bun prin darul lui Dumnezeu, aşa cum de topirea inelului din film, în hăul unde a fost făurit, a depins înfrângerea lui Sauron, personificarea răului. Inelul Îl poate reprezenta şi pe Domnul Hristos Însuşi, pentru că Maica Domnului, e „Muntele cel netăiat din care S-a tăiat Piatra cea din capul unghiului”, după cum ne este descoperită această taină în mod simbolic în cartea profetului Daniel.

Întregul film este o imagine plasticizată a războiului dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric, dintre frumuseţe şi hidoşenie, dintre înţelepciune şi viclenie, dintre curaj şi laşitate, aşa cum Dumnezeu ne descoperă prin Biblie aceleaşi contre, sfătuindu-ne să alegem calea bucuriei şi a vieţii, chiar dacă e mai anevoioasă şi trebuie s-o păşim cu hotărâre.

Avem, prin urmare, de-a face cu un film bun, de revăzut din când în când, bineînţeles filtrat prin învăţătura biblică a Bisericii, ca tot programul tv în general.

Cu nădejdea că ne-am mai desluşit câteva înţelesuri biblice, vă îmbrăţişez cu drag şi vă transmit spor binecuvântat!

Pr. Ciprian Dragomir

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 21 / octombrie 2011, editor Laurențiu Dumitru.
Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu

lord-of-the-rings-e1447148085756

 

Decalogul succesului unui bucătar, Părintele Epifanie Mylopotamitul

epifanie-mylopotamitul

Decalogul succesului unui bucătar
Părintele Epifanie Mylopotamitul
– autorul cărții Arta culinară a Sfântului Munte

1. Roagă-te pentru reuşita a ceea ce faci. Înainte de a începe să gătească, monahii îşi fac cruce şi rostesc o mică rugăciune pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze lucrul lor. Alege, apoi, cu multă atenţie, ingredientele. De preferinţă, să fie naturale, curate si proaspete.

2. Dă o importanţă şi o atenţie deosebită focului, învaţă să-l întrebuinţezi, căci fără acesta nu putem să gătim.

3. Învaţă să deosebeşti şi să preţuieşti acele ingrediente care absolut necesare pentru gătit: ulei, ceapă, usturoi, sare, piper, lămâie etc.

4. Relaţia ta cu apa trebuie să fie dintre cele mai bune. Deşi unul dintre cele mai simple elemente, apa este, cu toate acestea esenţială, căci fără apă nu putem găti.

5. Nu te sfii: întreabă, ca să înveţi, citeşte cărţi de bucate, pune-ţi imaginaţia la contribuţie, dă-ţi silinţa să faci bine ceea ce faci.

6. Educă-ţi simţurile, limba, cerul gurii, nasul şi vederea. Astfel vei putea să deosebeşti dulcele de iute, nesăratul de sărat, amarul de acru şi aşa mai departe.

artaculinaraepifanie7. Fii atent la culori şi gusturi. O bună combinaţie de culori şi arome ne dă puncte în plus la prezentarea şi la servirea mesei.

8. Tacâmurile noastre, cuţite, curăţătoare, polonice, strecurătoare, oale, trebuie să fie curate şi aşezate fiecare la locul lui. Întreaga bucătărie trebuie păstrată curată şi pregătită de acţiune în orice moment.

9. Nu te teme de eventualele greşeli. Bazează-te pe îngăduinţa celor care te iubesc şi care vor mânca din mâncarea pe care ai pregătit-o pentru ei.

10. Cu cât iubești şi preţuieşti mai mult pe cei din jurul tău, cu atât mai bună va fi mâncarea pe care o găteşti pentru ei.

Monahul Epifanie
Chilia Sfântului Eustatie (Mylopotamos), Muntele Athos

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu

Linkuri externe cu rețete din cartea Părintelui Epifanie:

SAMSUNG CSC

Sfântul Efrem Sirul: Cuvânt către cei ce în fiecare zi păcătuiesc și în fiecare zi se pocăiesc

efrem-sirul

Până când, o, prietene, fiind stăpânit de vrăjmaşul, plăcerea lui o săvârşeşti? Până când, iubitule, slujeşti patimilor trupeşti, celor aducătoare de moarte? Primeşte sfatul meu, că te face pe tine viu şi, curăţindu-ţi sufletul tău împreună cu trupul, apropie-te de Mântuitorul, Cel ce te vindecă pe tine, Care primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc. Mântuire îţi va fi ţie dacă, deşteptându-te, nu te vei lenevi a veni la Dânsul. Că, dacă în unele zile greşeşti, iar în altele iarăşi zideşti, dacă pierzi, risipeşti şi iarăşi aduni, apoi asemenea eşti cu copiii. Cel ce singur se împiedică de o piatră, se poticneşte şi cade şi, dacă face a doua oară aşa, acela este orb şi fără minte. Deci, aceasta să o ai în inima ta şi aleargă la pocăinţă cu osârdie şi roagă-L pe Cel ce te-a zidit pe tine. Fii smerit şi umil, flămând şi în suspine pătimind durerea, pentru cele trecute păzindu-te şi luând aminte la cele de aici înainte ale vieţii tale.

Că aşa, oarecând şi Zaheu vameşul s-a mântuit, aşa iarăşi şi Matei, rob al lui Hristos s-a arătat. La fel şi desfrânata, căzând la picioarele Mântuitorului, şi-a dezlegat împletiturile părului şi i-a şters picioarele cu părul capului şi aşa a ieşit din groapa patimilor. Aşa şi tu, pleacă-ţi grumazul pe genunchi şi te arată umil, şi cu aceasta te vei mântui. Vezi cetatea Sodomei şi a Gomorei, a neamului celui nesupus şi spurcat. Fugi de acel neam necurat, asupra căruia Dumnezeu a plouat cu foc şi pucioasă şi a ars toată cetatea lor. Vezi limpezirea cetăţii Ninive şi înflorirea ei cea frumoasă. Că ea fusese plină de păcate şi de răutăţi, încât poruncise Domnul ca să o piardă, dar după ce a văzut pe niniviteni în saci şi în cenuşă umblând, în foamete şi în sete pedepsindu-se, tremurând şi de frică cuprinzându-se, din toate părţile în plângere, unul pe altul tânguindu-se, cei slobozi, cei robiţi, cei bogaţi, săracii, stăpânii şi dregătorii, bătrânii şi tinerii, împreună cu pruncii, S-a milostivit spre ei, i-a miluit şi i-a mântuit. Judecata, pe care o poruncise Domnul ca să o ia ei, a schimbat-o. Şi aşa, din cei păcătoşi, pe cei nesupuşi îi munceşte, iar pe cei ascultători nu-i lasă să piară fără cruţare.

Sârguieşte-te, deci, ca să te pocăieşti şi te vei mântui. Gata este Dumnezeu spre milă şi spre vindecare, grabnic spre ajutor, osârdnic spre izbăvire, celor ce cer le dă şi celor ce bat le deschide, celui ce se roagă îi dă iertare, tinde daruri celui ce-i trebuie şi nu le cruţă pentru acela ce caută, nu respinge pe cei căzuţi, ci spre mântuire îi trage. Dăruieşte dezlegare celor ce cer, ceartă pe cei ce nu ascultă.

Poticnitu-te-ai, deşteaptă-te; ai căzut, scoală-te; roagă-te şi cere; cazi, năzuieşte, caută pe Cel ce voieşte să te mântuiască, trezeşte-te, ca să nu cazi iarăşi, iar de vei şi cădea, să te scoli din nou. Doborât fiind, îndreptează-te, iar de ai greşit, întoarce-te. Iar după ce te-ai vindecat, poartă-te sănătos totdeauna, şi dacă te-ai mântuit, fereşte-te de boala de care ai fost biruit, ca să nu te ardă focul pe care abia l-ai stins. Să nu cazi în spurcăciunea din care te-ai ridicat. Să nu te asemeni porcilor, care se bucură de spurcăciune. Să nu te asemeni câinilor, care îşi mănâncă murdăriile. Că nimeni, punându-şi mâinile pe plug şi căutând înapoi, nu va fi îndreptat în Împărăţia cerurilor. Nimeni, după ce se spală şi iarăşi aleargă la spurcăciune, nu se face curat.

Unul este Hristos, una credinţa, unul este darul, una este Patima, una Moartea, una Învierea. Şi nu se cade Celui ce S-a junghiat, iarăşi să se mai jertfească, nici altă izbăvire să se mai facă pentru tine. Slobozitu-te-ai, apoi nu te mai face rob prin voia ta. Spălatu-te-ai, nu te mai spurca iarăşi. Peste fire, în păcate aflându-te, să nu deznădăjduieşti nicidecum, fără numai să te pocăieşti şi te vei mântui. Întru Iisus Hristos, Domnul nostru, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Sursa: Cele șapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul, Editura Bizantină.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Ieromonah Savatie Baştovoi: Iertarea, începutul iubirii

savatie-bastovoi

Fiecare om cu bunăvoinţă face un efort pentru a deprinde dragostea. Toţi suntem conştienţi de neputinţa noastră de a iubi şi numai dacă suntem nebuni credem că avem dragoste. Dar dacă avem puţină sinceritate, puţină seriozitate, vedem în noi la tot pasul această neputinţă de a iubi. Dacă mă uit înapoi în viaţa mea, nu găsesc niciun om care să mă fi iubit şi căruia eu să-i fi putut răspunde aşa cum aş fi vrut, aşa cum s-ar fi cuvenit. Întotdeauna dragostea pe care am primit-o a fost peste puterile mele de a răspunde. Şi în strădania aceasta de a înţelege dragostea, de a răspunde celuilalt, dar mai întâi de toate de a răspunde Mântuitorului Hristos, Care ne-a poruncit şi ne-a rugat să iubim, în strădania de a-L înţelege pe Hristos în această poruncă, în strădania de a-L înţelege pe Dumnezeu ca dragoste, fiecare dintre noi încearcă să iubească.

Dragostea este o stare, dar această stare străbate prin anumite gesturi exterioare. Oamenii obişnuiţi înţeleg dragostea în multe feluri. „Mă iubeşte pentru că m-a aşteptat, m-a aşteptat pe ploaie, pe frig, a făcut un drum îndepărtat ca să vină până la mine, mi-a acordat din timpul său, din darurile sale, m-a ajutat cu bani, m-a primit la el acasă…” şi aşa mai departe. Toate acestea sunt gesturi care izvorăsc din dragoste. Totuşi, nu este neapărat ca aceste gesturi să presupună dragostea. Pentru că şi darurile se oferă de multe ori şi cu alte scopuri, cu scopul de a dobândi ceva, de a avea de partea noastră pe cineva, pentru a ne atinge un scop mai nobil sau mai puţin nobil. Dincolo de aceste gesturi exterioare, noi cei care suntem în Biserică, cei care am mai citit nişte cărţi despre duhovnicie, care avem un duhovnic, ştim că există o lucrare lăuntrică a fiecărui om, există un exerciţiu prin care noi ne educăm mintea, ne educăm voinţa, ne educăm inima. Şi atunci care ar fi atitudinea inimii noastre atunci când iubim?

Apostolul Pavel, când a trebuit să definească dragostea, a vorbit prea puţin de gesturile exterioare ale ei, el s-a referit la nişte porniri şi simţăminte ale inimii: „Dragostea toate le rabdă, dragostea toate le crede, dragostea toate le iartă, dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, dragostea nu se trufeşte, dragostea nu se înalţă, dragostea nu caută ale sale…” Toate acestea reprezintă tabloul duhovnicesc, tabloul sufletului nostru atunci când el iubeşte.

Dar cuvintele pe care ni le spune Apostolul Pavel sunt foarte greu de priceput. Sunt greu de priceput nu pentru că ele ar fi grele, ci pentru că mintea noastră nu este obişnuită să gândească astfel. „Dragostea nu caută ale sale” – ce-i asta? Dar ale cui să le caute? Ale aproapelui tău. Care aproape? Unul vrea să meargă la fotbal, altul vrea să meargă la bar, altul vrea să meargă la peşte. Pe care din aceştia trebuie să-l urmez şi să-l satisfac? Desigur, Apostolul Pavel, înainte de a propune să căutăm la toate dorinţele celor din jurul nostru, ne vorbeşte de o dispoziţie a sufletului, aceea de a nu te socoti pe tine ceva, de a te pune pe tine în urma celorlalţi, de a şti că, dacă este să alegi între aproapele tău şi tine, trebuie să-l alegi pe aproapele tău.

M-am gândit că până la urmă şi la urmă, dincolo de toate aceste gesturi prin care unii încearcă să fie milostivi, pentru a dobândi dragostea, alţii încearcă să-i asculte pe toţi, pentru a-şi cultiva dragostea, lucruri care presupun foarte mari riscuri, pentru că cel care îşi împarte averea săracilor, într-o zi rămâne fără de avere şi felul în care înţelegea el dragostea până atunci, iată că nu mai poate fi lucrat, nu mai poate fi practicat. Atunci el, dintr-o dată, vede că nu-şi mai poate folosi (nu mai poate aduce folos) şi iubi aproapele. Cel care ascultă pe toţi şi le slujeşte, într-o zi vede că dorinţele şi apucăturile oamenilor sunt atât de diferite, încât ajunge, chiar bine dorind pentru aproapele său, să intre în nenumărate păcate şi încurcături cărora nu le mai poate face faţă.

Şi atunci cum lucrăm această poruncă de căpătâi pe care ne-a adus-o Dumnezeu? Cum? Mergând la esenţă. La lucrarea pe care o putem face oricând, oriunde, aceea ca înainte de a iubi, să încercăm să nu urâm. Începutul binelui este îndepărtarea de la rău. Spune Prorocul: „Îndepărtează-te de la rău şi fă binele” (Ps.33). Înainte de a căuta dragostea în inima noastră, de a o cultiva, trebuie să ne izbăvim de răul care este în inima noastră. Şi care este acest rău care se ridică împotriva dragostei? Invidia, slava deşartă – că suntem mai buni decât aproapele nostru, cine este el să ne spună nouă, ca să ne înveţe? – toată răutatea care se săvârşeşte cu gândul şi cu dorinţa. Şi începutul a toate este iertarea.

„Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce răsplată mai aveţi, ce răsplată aşteptaţi? Oare nu şi păgânii fac aşa? Dar Eu vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Aici este examenul iubirii. Cine sunt vrăjmaşii noştri? Nu cei care ne sparg apartamentul, nu cei care ne-au furat maşina, nu cei care vin cu săbii asupra ţării noastre. Vrăjmaşii noştri sunt cei pe care noi singuri ni-i facem. Sunt oamenii despre care noi avem o părere proastă, oamenii care ne tulbură prin prezenţa lor, prin cuvintele lor, prin felul lor de a fi. Oamenii despre care noi spunem: „Lasă-mă, că m-am săturat de el”. Aici trebuie să începem lucrarea dragostei. Cum? Iartă! „Nu pot să-l iert, pentru că este mândru”. Păi dar tu cum eşti? Iartă! Iertarea este semnul cel mai grăitor şi piatra de temelie pe care se zideşte mai târziu dragostea…

Dumnezeu, când S-a pogorât în lume, mai înainte ne-a iertat, ne-a iertat pentru că L-am trădat în rai, ne-a iertat pentru că ne-am îndepărtat de poruncile pe care ni le-a descoperit prin proroci, ne-a iertat pentru că nu L-am primit pe Fiul Său, L-am răstignit. Pentru toate ne-a iertat. Ne-a iertat – pentru că ne-a iubit. Şi noi suntem datori să răspundem cu aceeaşi dragoste.

Să iertăm, pentru că nu este cu neputinţă. Nu este cu neputinţă să iertăm pe acest om păcătos din faţa noastră. Pentru că Însuşi Dumnezeu l-a iertat. Aceasta este cugetarea cea mai de folos. Aceasta este raportarea pe care trebuie să o avem faţă de aproapele. Înainte de a-l judeca eu, trebuie să mă întreb cum îl judecă Dumnezeu pe el. Şi cum îl judecă? A murit pentru el! Dumnezeu l-a iertat. Vin oameni cu întrebări de genul: „Oare credeţi că pe verişorul meu, care a făcut aşa şi aşa, poate Dumnezeu să-l ierte?”. Când a murit pe cruce a arătat că l-a iertat. Problema lui este: ce va face el mai departe, va primi această iertare? Va răspunde acestei iertări?

Cum răspundem noi iubirii lui Dumnezeu şi iertării pe care ne-o dăruieşte? Iertând pe aproapele nostru. Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca şi noi, fiecare la rândul nostru, să facem acelaşi lucru cu aproapele nostru. Dacă este să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceva, aceasta este puterea de a ierta. Noi nu suntem nici fără de început ca Dumnezeu, nu suntem nici atotputernici, nu suntem nici Lumină, nu suntem nici Adevăr, nu suntem nici Cale, nu suntem… nimic nu suntem. Suntem… pământ. Dar Dumnezeu ne-a chemat să fim asemenea Lui şi asemenea lui Dumnezeu suntem atunci când iertăm. Puterea de a ierta este însuşire dumnezeiască. Iertând celor ce ne greşesc, ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea. Până la venirea lui Hristos nu puteau oamenii să ierte, dar prin moartea Sa şi prin harul pe care l-a vărsat asupra lumii, ne-a dat această putere şi această bucurie: de a ierta pe cel din faţa ta.

Voieşti să faci un bine lumii… Când eram mic, mă gândeam că voi creşte mare şi voi face un bine lumii. Voi scrie nişte cărţi sau voi picta nişte tablouri, pentru că am auzit că se vând la licitaţii cu milioane de dolari… Şi stăteam eu, în sătucul meu, acolo, la şcoala de pictură din provincie şi exersam şi gândeam că voi face pictură, voi face nişte tablouri pe care le voi vinde cu milioane de dolari la licitaţie, voi face o casă de copii şi voi da bani la toţi săracii care vor veni la mine. Ăsta era planul meu, cum voi ajuta eu lumea. Eu nu ştiam că este Dumnezeu. Acum, Dumnezeu, în negrăita Sa dragoste, mi-a dat această posibilitate ca să ajut lumea, nu cu bani care se cheltuiesc, ci mi-a dat puterea de a ierta păcatele. De a spune: „Domnul Dumnezeu să te ierte şi să te miluiască”. Şi acest dar este dat nouă tuturor, nu ca o Taină a Bisericii, ci ca o stare a sufletului de a ierta. Pentru că însuşi Hristos ne-a repetat-o obsedant în predica Sa: „Iertaţi şi vi se va ierta. Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura. Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Iată că iertarea de la Dumnezeu noi o primim în măsura în care noi înşine dăruim iertare.

Ca să înţelegem şi mai adânc această relaţie şi condiţie a mântuirii noastre, Mântuitorul ne-a dat pilda celor doi datornici, în care cineva care avea o datorie foarte mare, a fost chemat de mai-marele său şi ameninţat că i se vor lua nevasta şi copiii şi vor fi vânduţi, iar el va fi aruncat în temniţă, până va plăti datoria. Acest datornic, căzând în genunchi, s-a rugat şi a cerut îndurare şi a primit-o. Dar plecând el cu bucurie că a scăpat de atâta durere şi necaz, de durerea despărţirii de nevastă şi de copii, de suferinţa temniţei, a întâlnit pe cale pe unul din tovarăşii săi. Şi iată că, de îndată ce l-a văzut, i-a trecut bucuria, a uitat binele şi şi-a adus aminte că acest tovarăş are la el o datorie, o datorie neînsemnată pe lângă datoria pe care el o avea la stăpânul său, şi îndată l-a apucat de piept şi-i cerea să-i dea datoria. (…) Stăpânul, înfuriindu-se, l-a chemat pe acel datornic, i-a pus înapoi toate datoriile lui şi l-a închis în temniţă zicându-i: „Dacă eu ţi-am iertat toată datoria ta atât de mare, n-ai putut şi tu să ierţi aproapelui tău datoria neînsemnată pe care ţi-o datora?”. Prin această pildă, Mântuitorul ne arată starea noastră în această lume, că toată relaţia noastră cu Dumnezeu se face prin aproapele, prin puterea de a ierta.

***
Putem ierta şi când trăim într-o adunare, într-o obşte, dar putem ierta şi dintr-un loc însingurat, dintr-o pustietate. Ne putem tulbura şi mânia şi găsi pricini de nemulţumire în adunare, în convieţuire cu oamenii, dar putem păstra aceeaşi răutate şi nemulţumire şi într-un loc însingurat. Aşa că, puterea de a ierta este un rod al experienţei îndelungate prin care noi încercăm să ne apropiem de Dumnezeu şi de esenţa Evangheliei. De aceea mi se pare că cel mai scurt drum, cea mai simplă şi mai esenţializată cale de a lucra dragostea este de a oferi iertarea celor care ne greşesc. Nu adunând bani pentru ca să-i dai văduvelor şi orfanilor, pentru că acesta este un lucru greu şi anevoios şi s-ar putea nici să nu ajungi vreodată să-i ai. Nu este neapărată nevoie să mergi până la capătul lumii pentru a îndeplini dorinţa cuiva, dar să ierţi poţi. Mai ales ştiind că în schimbul acestei iertări primeşti iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele vieţii tale. Dar mai presus de aceasta, ştiind că prin puterea de a ierta, te asemeni cu Dumnezeu.

Cum să ierţi un om rău? Cum să ierţi un om care te necăjeşte? Aducându-ţi aminte de Dumnezeu, de Cel care a murit pentru el. Aducându-ţi aminte că şi tu ai nenumărate datorii. Aducându-ţi aminte de oamenii dragi ţie, de felul în care te porţi cu ei. Cu toate că vedem copii care-şi urăsc părinţii, părinţi care-şi urăsc copiii şi aşa mai departe. Cât de departe suntem de chemarea lui Hristos!

Puterea de a ierta este proprie celor care se apropie încetul cu încetul de despătimire, care au început să iasă cu încetul din această lume. Care sunt pricinile pentru care urâm un om, pentru care ne supărăm pe el? Are mai mulţi bani? Ne-a păcălit într-o afacere? A mers în locul nostru într-o călătorie care se oferea de la locul de muncă şi aşa mai departe. Toate acestea vin din alipirea noastră de cele materiale, de cele pământeşti şi trecătoare. În măsura în care ne desprindem de ele şi ne îndreptăm mintea către Dumnezeu, către viaţa veşnică, ştiind că toate sunt deşertăciune, iertăm uşor. Ştim că „deşertăciune este tot omul” şi „în deşert se tulbură tot pământeanul”, cum ne spune prorocul David.

Aşa că este timpul să ne adâncim în noi, pentru că poruncile Mântuitorului, deşi sunt atât de simple, par simple, cer foarte multă profunzime de la noi. Nu complexitate, cer o profunzime care ne uimeşte prin simplitatea ei. Ni se cere ca gândul nostru să fie pururea întors către noi şi către Dumnezeu, să nu se mai alipească de cele trecătoare. Pentru că aşa făcând, vom şti să descoperim în ceilalţi chipul lui Dumnezeu pe care îl poartă. Şi dacă Dumnezeu a murit pentru noi „pe când noi încă eram păcătoşi“, cum spune Apostolul Pavel, cine suntem noi ca să judecăm pe aproapele nostru? Acestea avându-le în minte, vom căpăta şi îndrăzneala necesară pentru rugăciune şi pentru această îndrăzneală vom primi de la Dumnezeu şi răspunsul cererii noastre.

Părintele Selafiil, duhovnicul nostru de la Noul Neamţ, repeta obsedant aceste cuvinte simple ale Evangheliei, cuvinte pe care le-a repetat Mântuitorul şi, mai ales, Sfântul Evanghelist Ioan în Epistolele sale, în Evanghelia sa. Toată nevoinţa părintelui Selafiil o concentra aici: «Iartă, ca şi Dumnezeu să te ierte. Când ajungi seara, spune: „Doamne, iartă-mi tot ce am greşit eu azi cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândul ca un om, iartă pe toţi părinţii şi fraţii şi mă iartă şi pe mine, păcătosul”. Uită-te în inima ta şi dacă vezi că ai vreo mânie asupra cuiva, iartă, ca să nu te culci mânios. Şi dacă ai iertat, poţi să-i spui Domnului: acuma şi Tu iartă-mă, pentru că eu i-am iertat, că Tu ai zis». Şi cu acest târg sfânt şi copilăros, zice, dă-ţi sufletul în mâna lui Dumnezeu şi dacă mori în noaptea aceea, Dumnezeu te ia la Dânsul.
(…)

– Ce să facem dacă vrem să iertăm, dar tot timpul ne aducem aminte ce ne-a făcut respectivul om?
Este luptă, nu putem ierta de la început. Dar dacă avem această lucrare, Dumnezeu prin harul Său ne ajută. Vedem cât de greu este să ierţi, pentru că este greu, este cea mai grea lucrare. Numai oamenii care nu au practicat-o niciodată pot spune: „Ei, mare lucru să te mântuieşti aşa, la urmă spun şi eu iaca, i-am iertat şi mă mântuiesc”. Dar cei care au această nevoinţă ştiu cât de greu este. Tocmai de asta nu era chiar atât de simplu ce ne spunea Părintele Selafiil: «Înainte de somn, iartă pe toţi şi spune: „Doamne, eu i-am iertat, şi Tu să mă ierţi”. Şi Dumnezeu te mântuieşte!».

Aceasta este o lucrare permanentă. Iară şi iară căutăm motive pentru care să-l îndreptăţim pe cel din faţa noastră: poate a fost obosit, poate-i bolnav, are o educaţie altcumva decât a mea, nu l-am înţeles eu corect, am fost eu obosit şi tulburat… Să luăm vina asupra noastră. Acesta este un exerciţiu duhovnicesc prin care ne desăvârşim. Aşa că să nu ne tulburăm, că nimeni nu poate ierta dintr-o dată, pentru că dacă ar fi aşa uşor, n-ar mai sta această poruncă în mijlocul Evangheliei, n-ar mai făgădui Dumnezeu Împărăţia pentru un gând pe care noi l-am putea dobândi atât de uşor. Este osteneală. Dar prin exerciţiu, dacă tot timpul vom căuta aceasta, vom reuşi.

Iubirea, spune Sfântul Siluan Athonitul, se poate deprinde, poate deveni un obicei. Să ne obişnuim să gândim frumos, să ne obişnuim să alungăm gândurile rele, să nu le credem. Şi atunci putem deveni ucenici ai lui Hristos adevăraţi, pentru că El a zis: „Întru aceasta vor vedea oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi”. Aşa că, prin osteneală, prin eforturi lăuntrice, ajungem la această măsură.

Fragment din conferinţa părintelui Savatie Baştovoi, „A iubi înseamnă a ierta”, ţinută în decembrie 2005 la Cluj-Napoca şi inclusă în cartea cu acelaşi titlu.

[Cărțile Părintelui Savatie Baștovoi pot fi achizionate online de la linkul: http://goo.gl/0B3DDC ]

Ion Luca Caragiale despre liber-cugetătorii noştri

caragiale

Părinţii noştri!
Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi noi! Mii şi mii de ani să fi trecut deja viaţa lor până la a noastră, şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor şi dragostea, şi evlavia, şi felul.
Ei au crezut şi s-au închinat, şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.

Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem.
Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră, şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi, românii foşti ortodocşi, care suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.
Închine-se Asia, bătrâna înţeleaptă, şi ingenioasa ei fiică Europa! Închine-se Africa cu toate negrele ei seminţii! Închine-se iscusita Americă !

Noi – nu ne închinăm.
Închine-se nerozii! Filosofia noastră ne pune mai presus de nevoia închinăciunii.
Clopotele – zgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!
Închine-se bisericile, surpe-se zidurile lor!

Părinţii noştri care le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen.
Noi suntem oameni moderni!

Măture-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe care după cerinţele progresului, să se zidească hoteluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ.

Şi nu care cumva să îndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul, ar fi un om ridicol.
E destul că biserica e tolerată!

Un slujitor al altarului, când stătea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignaţiu al Constantinopolului, mi-a spus cu adânc amar:
– Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?
– Nu, părinte, i-am răspuns; nu-i e frică nimănui de bătaie cui nu crede că este.
Ai uitat că ai a face cu o lume care nu crede în Dumnezeu? Cu o lume cărei nu i-a fost frică să prefacă în puşcării locaşurile sfinte, închinate credinţei străbune, unde zac oseminte de măreţi voievozi?
Se va mai schimba lumea noastră românească? Va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la Dânsul?
Dumnezeu ştie.

Deocamdată, copiii noştri vor merge pe calea noastră cuminte. De ce avem şcoli româneşti, în care urmează înaltele învăţături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze şi să ni-i crească.
Din aceste şcoli naţionale, ies pe fiece an sute şi mii de viitori cetăţeni luminaţi, toţi liberi-cugetători, plini de dispreţ pentru vechea rătăcita credinţă creştină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată!
Ei au învăţat o religie mai omenească decât cea creştină, o religie care predică nu mila şi îngăduinţa, nu blândeţea şi omenia: o religie aspră, care predică omului: „Eşti o fiară! Ghearele tale şi colţii tăi sunt deşteptăciunea şi şiretenia; fii perfid, crud şi neîngăduitor cu semenii tăi!

Nu te uita o clipă în sus spre cer: aci în jos, pe pământ, uită-te cu ochii în patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aci pe pământ se isprăveşte tot pentru tine”.
Eşti fiară, fii fiară…
Fiarele n-au biserică; fiarele nu se închină; fiarele n-au Dumnezeu!

Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu

[P] Cărțile pe care le cauți!

Despre însemnătatea zilei onomastice

virgilgheorghiu

În ziua sărbătorii numelui, omul primeşte la sine, sub acoperişul său, pe pământ, pentru o zi întreagă, toată strălucirea cerului. Heruvimii cei cu ochi mulţi, serafimii cei cu câte şase aripi, îngerii cu picioare goale, îngerii păzitori ai părinţilor noştri, ai prietenilor noştri, ai satului, ai bisericii noastre… Dar asta nu e totul. Odată cu îngerii, coboară din cer şi ceilalţi sfinţi, mărturisitorii, mucenicii, rudele decedate, vecinii îngropaţi de veacuri lângă noi şi toţi fraţii creştini morţi în apropiere sau care poartă acelaşi nume cu cel al sfântului nostru. Toţi sunt acolo. Toţi locuitorii de odinioară. Fiindcă toţi sunt invitaţi la sărbătoarea numelui nostru. În acea zi de sărbătoare, acoperişul casei noastre este deschis, ca un capac ridicat.

Acoperişul nostru de şindrilă este înlăturat ca lespedea ce acoperea mormântul lui Hristos. Casa noastră este deschisă spre înălţimi. Şi noi, sărmanii oameni de lut, ne alăturăm îngerilor şi ne amestecăm cu ei, cu sfinţii, cu nenumăratele divinităţi. Şi cerul şi pământul sunt în casă, amestecate aşa cum se amestecă într-un estuar apele dulci ale fluviului cu apele sărate ale oceanului, pentru a forma o singură apă. Fiindcă sărbătoarea este dublă. Cerul sărbătoreşte sfântul, iar pământul pe cel care poartă numele sfântului. Şi cum orice sfânt a fost odinioară om pe pământ, şi cum cel ce poartă numele sfântului va fi într-o zi în cer, cerul însuşi se amestecă cu pământul. Împreună alcătuiesc o singură plămadă, aşa cum apa şi făina se amestecă făcând o singură pâine în focul credinţei. Lutul pământului se amestecă cu azurul cerului. Nu mai este decât o singură familie în acelaşi timp în cer şi pe pământ, la noi, acasă, sub acoperişul nostru. Nici unul din vecini nu uită să ne viziteze în ziua aceea. Chiar dacă nu ne iubeşte în mod deosebit. Chiar dacă nu ne este îndeosebi prieten: totuşi vine. Vine cu bucurie. Şi cu voioşie. Fiindcă ştie că va fi în compania îngerilor, a heruvimilor, a sfinţilor, a mucenicilor şi a tuturor rudelor noastre răposate şi îngropate de veacuri în toate cimitirele româneşti şi ortodoxe de la noi. Toţi cetăţenii pământului se găsesc deodată în tovărăşia cetăţenilor cerului. Şi aceasta datorită Sărbătorii Numelui.

Aşa cum, după Schimbarea la Faţă a lui Hristos pe Muntele Tabor, toţi apostolii au avut o pregustare a ceea ce va fi viaţa lor viitoare în cer, tot aşa şi noi, sărmanii creştini de pe versantul răsăritean al Carpaţilor, avem în ziua sărbătorii numelui nostru, o pregustare a vieţii viitoare şi a cerului. Când toţi şi toate vor fi împreună. Când nu va mai fi nici cer, nici pământ, nici lună, nici împărţire. Pentru că nu va mai fi nici noapte, nici zi, nici lună, nici soare. Fiindcă lumina lui Dumnezeu va străluci pretutindeni şi peste toate, şi stelele vor fi de prisos. Zilele şi nopţile vor fi şi ele de prisos, pentru că timpul va fi abolit şi vom trăi mai presus de timp şi de veacuri, în veşnicie. Ca Dumnezeu. Ca fii ai lui Dumnezeu. Ca moştenitori ai lui Dumnezeu.

Iată ce este pentru noi, sărmani moldoveni din nordul României, urmaşi îndepărtaţi ai Romei, Sărbătoarea Numelui.

Fragment din „Cum am vrut să mă fac sfânt”, scrisă de Virgil Gheorghiu, unul dintre exilaţii din Franţa (traducere după originalul „Pourquoi m’a-t-on appele Virgil” (1968) Editions du Rocher, 1990, de Maria-Cornelia Ică jr.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

…iar el, Virgil, copil fiind, nu avea o zi onomastică ….. s-a gândit, în duhul credinţei de acasă, să se facă el sfânt, pentru ca ceilalţi cu nume roman Virgil să-şi aibă ziua lor. Tatăl său, preotul, i-a spus că e foarte simplu… trebuie doar să-şi iubească duşmanii toată viaţa…. dar el nu avea duşmani. Şi iată-l rugându-se lui Dumnezeu să-i dea măcar un duşman…

Pomeniri la Cimitirul Smolensk, Sankt Petersburg. Binecuvântări de la Sfânta Xenia

chasovnya-ksenii4

La Biserica Cimitirului din Smolensk, Sankt Petersburg, construită pe mormântul moaștelor Sfintei Xenia, se poate trimite acatist spre pomenire pe adresa de mai jos. Pomelnicele trebuie scrise în limba rusă sau engleză. Nu se recomandă a se trimite bani în plic, dar am înțeles că mulți o fac. Din spusele multora (și voi exemplifica și mai jos) după aproximativ două luni, expeditorul primește răspuns de la părinții slujitori ai bisericii și o petală de trandafir înmuiată în ulei de la candela ei.

РОССИЙСКАЯ ФЕДЕРАЦИЯxenia5
199048
г. Санкт-Петербург
ул. Камская, 24
Церковь Смоленской иконы Божией Матери
прот. Виктору Московскому

sau:

Viktor Moskovskij
the Church of “Smolenskoj ikony Bozhiej Materi”
Kamskaja Street 24
Sankt Petersburg
RUSSIAN FEDERATION

***

Un prieten care a folosit adresa postată în urmă cu mulți ani (în 2009) pe vechiul blog mi-a trimis la vremea aceea un mesaj în care-mi spunea că a primit, după aproximativ o lună, o punguță cu o petală de trandafir înmuiată în untdelemn de la candela Sfintei Xenia, o iconiță și un bilețel, cel de mai jos (față / verso) unde, pare-se se află și un număr de cont unde se poate face o donație altfel decât cu bani în plic. Domnul cel milostiv, pentru rugăciunile plăcutei sale Xenia și ale tuturor Sfinților Săi, să ne ajute tuturor! – LD

biletel-sf-xenia-1

biletel-sf-xenia-2

ic-043

Fericita Xenia de Sankt Peteresburg. Viaţa [video] şi acatistul [audio], în limba rusă

Viata Fericitei Xenia de Sankt Petersburg (rus.), 46 min.

Acatistul Cuvioasei Xenia de Sankt Peteresburg (rus.), 40 min.

Proslavirea oficială a Cuvioasei Xenia de Sankt Petersburg (video, 1978)

În anul 1978, la 24 septembrie, a avut loc canonizarea Cuvioasei Xenia din Sankt Petersburg de către Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei. Aveti mai sus filmarea acestui mare eveniment al proslăvirii Sfintei Xenia, slujba fiind condusă de Mitropolitul Filaret Voznesensky († 1985), împreună cu membrii Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (ROCOR) și cu nenumărați preoți și diaconi.

„Bucură-te Sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre!”

Acatist către Cuvioasa noastră maică Xenia de Sankt Petersburg, cea nebună pentru Hristos

sf-xenia-2-up

Condac 1
Ţie celei alese, bineplăcutei lui Dumnezeu şi nebunei pentru Hristos, sfântă şi fericită maică Xenia, care ai ales nevoinţa răbdării şi relei pătimiri, cântare de laudă îţi aducem toţi cei ce cinstim sfântă pomenirea ta. Iar tu ne apără de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi, ca să strigăm ţie: Bucură-te sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre.

Icos 1
Vieţii îngereşti ai râvnit maică fericită, căci după moartea soţului tău ai lepădat frumuseţea lumii acesteia şi toate cele din ea: pofta ochilor, pofta trupului şi trufia vieţii, dobândind nebunia cea pentru Hristos. Pentru aceasta auzi acum de la noi smerite laude:

Bucură-te, că te-ai asemănat prin viaţa ta sfântului Andrei celui nebun pentru Hristos;
Bucură-te, că lepădându-te de numele tău, cu numele celui adormit te-ai numit;
Bucură-te, că nebunia cea pentru Hristos ai început-o luând numele soţului tău Andrei;
Bucură-te, căci numindu-te cu nume bărbătesc neputinţa femeiască ai lepădat;
Bucură-te, că toată avuţia ta ai împărţit-o oamenilor buni şi săracilor;
Bucură-te, că pentru Hristos ai primit sărăcia cea de bunăvoie;
Bucură-te, că prin nebunia ta ne-ai învăţat să lepădăm cugetarea cea deşartă a acestui veac;
Bucură-te, bună mângâietoare a tuturor celor ce aleargă cu credinţă la tine;
Bucură-te, sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre.

Condac 2
Văzând străină petrecerea ta, că ai defăimat toată odihna şi bogăţia lumească, rudeniile tale cele după trup te-au crezut ieşită din minţi; dar locuitorii cetăţii lui Petru văzând neagonisirea şi sărăcia ta cea de bună voie au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 2
Înţelepciunea cea dată ţie de Dumnezeu ai ascuns-o, Sfântă Xenia sub nebunia cea părută, în deşertăciunea marelui oraş vieţuind ca o locuitoare a pustiei şi înălţând neîncetate rugăciuni lui Dumnezeu. Iar noi minunându-ne de această petrecere a ta îţi aducem unele ca acestea:

Bucură-te, ceea ce ai primit pe umerii tăi greaua cruce a nebuniei pentru Hristos, dată ţie de Dumnezeu;
Bucură-te, ceea ce ai ascuns strălucirea harului prin nebunia cea părută;
Bucură-te, că ai dobândit darul înainte-vederii prin înalta ta smerenie şi prin nevoinţa rugăciunii;
Bucură-te, că ai folosit darul tău spre binele şi mântuirea celor în suferinţe;
Bucură-te, ceea ce ca o mai înainte-văzătoare ai zărit suferinţele omeneşti în necuprinse depărtări;
Bucură-te, ceea ce ai proorocit femeii celei bune despre naşterea fiului ei;
Bucură-te, că pentru acea femeie ai cerut prunc de la Dumnezeu;
Bucură-te, ceea ce ai învăţat pe toţi să alerge la Dumnezeu prin rugăciune;
Bucură-te, Sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre.

Condac 3
Cu puterea cea dăruită de sus ţie de la Dumnezeu, bărbăteşte ai răbdat arşiţa şi gerul cumplit, răstignindu-ţi trupul cu patimile şi poftele lui. Pentru aceasta, luminată fiind de la Duhul Sfânt, neîncetat ai strigat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 3
Având, o fericito, cerul ca acoperământ şi pământul aşternut trupului, ai lepădat plăcerile trupeşti de dragul împărăţiei lui Dumnezeu; iar noi, văzând o asemenea minunată vieţuire, cu străpungere de inimă strigăm ţie:

Bucură-te, că ţi-ai dăruit oamenilor locuinţa ta pământească;
Bucură-te, ceea ce ai căutat şi ai primit acoperământul ceresc;
Bucură-te, ceea ce neavând nimic pe pământ, pe toţi îi îmbogăţeşti duhovniceşte;
Bucură-te, ceea ce ne înveţi răbdarea prin vieţuirea ta;
Bucură-te, ceea ce ai arătat oamenilor dragostea lui Dumnezeu;
Bucură-te, cea împodobită cu roadele evlaviei;
Bucură-te, ceea ce ai arătat lumii răbdarea şi nerăutatea;
Bucură-te, calda noastră mijlocitoare înaintea scaunului Celui Preaînalt;
Bucură-te, sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre.

Condac 4
Prin blândeţe şi nerăutate biruit-ai fericită maică, viforul vieţii lumeşti ce tulbura cetatea lui Petru şi ai dobândit despătimirea de cele stricăcioase. Pentru aceea şi cânţi acum lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 4
Auzind despre tine că – pătimind pentru Hristos – dai mângâiere celor necăjiţi, întăreşti pe cei neputincioşi şi îndrumi pe calea cea dreaptă pe cei rătăciţi, oamenii aflaţi în suferinţă alergau la tine strigând:

Bucură-te, ceea ce ai iubit cu toată inima calea lui Hristos;
Bucură-te, ceea ce ai purtat cu bucurie crucea lui Hristos;
Bucură-te, ceea ce ai răbdat toate ispitele din partea lumii, trupului şi diavolului;
Bucură-te, ceea ce ai cu îmbelşugare darurile lui Dumnezeu;
Bucură-te, ceea ce ai arătat dragoste pentru aproapele;
Bucură-te, ceea ce ai mângâiat pe oamenii aflaţi în suferinţă;
Bucură-te, ceea ce ai şters lacrimile celor ce plângeau;
Bucură-te, sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre.

Condac 5
Stea purcezătoare de la Dumnezeu s-a arătat sfinţenia ta, fericită Xenia, luminând zarea cetăţii lui Petru; că oamenilor ce piereau în nebunia păcatului le-ai arătat calea mântuirii, chemând pe toţi la pocăinţă, ca să aducă lui Dumnezeu cântarea: Aliluia!

Icos 5
Văzând cum te nevoiai în rugăciune, răbdând gerul şi arşiţa, oamenii binecinstitori se străduiau să micşoreze patimile tale, aducându-ţi îmbrăcăminte şi hrană. Dar tu pe toate le împărţeai săracilor, voind a-ţi păstra nevoinţa. Iar noi, minunându-ne de sărăcia ta cea de bună voie, îţi spuneam unele ca acestea:

Bucură-te, ceea ce ai suferit de bună voie arşiţa şi gerul pentru Hristos;
Bucură-te, ceea ce în rugăciune ai petrecut necontenit;
Bucură-te, că ai izbăvit din multe nevoi cetatea lui Petru prin privegherile de toată noaptea;
Bucură-te, ceea ce de multe ori ai întors de la ea mânia lui Dumnezeu;
Bucură-te, ceea ce nopţile le petreceai pe câmp în rugăciune;
Bucură-te, ceea ce ai gustat dulceaţa Raiului prin sărăcia cea duhovnicească;
Bucură-te, că prin această dulceaţă toate cele lumeşti le-ai lepădat;
Bucură-te, ceea ce petreceai cu totul în Dumnezeu;
Bucură-te, sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre.

Condac 6
Sfinţenia vieţii tale, de Dumnezeu fericito, o propovăduiesc bogaţi şi săraci, bătrâni şi tineri, toţi cei izbăviţi prin tine de felurite boli, nevoi şi necazuri. Pentru aceasta şi noi, preamărindu-te, strigăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 6
Strălucita slava nevoilor tale, fericită maică, atunci când aduceai pietre noaptea, în taină, pentru cei ce clădeau biserica cimitirului, uşurând astfel truda celor ce lucrau la ridicarea zidurilor. Cunoscând acestea şi noi păcătoşii, îţi grăim:

Bucură-te, ceea ce ne înveţi să săvârşim în taină fapte bune;
Bucură-te, ceea ce îi chemi pe toţi să se nevoiască pentru dreapta credinţă;
Bucură-te, ceea ce ajuţi celor ce zidesc bisericile lui Dumnezeu;
Bucură-te, ceea ce ai iubit sfinţenia bisericilor;
Bucură-te, ceea ce uşurezi strădaniile noastre pe calea mântuirii;
Bucură-te, grabnică ajutătoare a celor ce aleargă la tine;
Bucură-te, bună mângâietoare a tuturor celor scârbiţi;
Bucură-te, cerească ocrotire a cetăţii lui Petru;
Bucură-te, sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre.

Condac 7
Voind a izbăvi de suferinţă pe doctorul care îşi plângea soţia răposată, ai poruncit unei oarecare fecioare să alerge la Ohta şi aflându-şi acolo soţul, să-l mângâie. Şi făcându-se precum ai zis, mai apoi şi ei bucurându-se au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 7
Minune nouă ai arătat prin rugăciunea ta, fericită maică, atunci când ai zis femeii celei binecinstitoare: “Ia bănuţul, are să se stingă”, proorocind prin aceasta despre focul care cuprindea casa ei; iar prin rugăciunea ta stingându-se văpaia, şi noi cunoscând aceasta, te lăudăm aşa:

Bucură-te, ceea ce stingi durerile oamenilor;
Bucură-te, ceea ce ai arătat îndrăznire către Dumnezeu pentru cei aflaţi în suferinţă;
Bucură-te, făclie nestinsă, care arzi cu lumină puternică în rugăciune către Dumnezeu;
Bucură-te, mijlocitoarea noastră în nevoi şi în necazuri;
Bucură-te, ceea ce scoţi din groapa pierzării pe cei stăpâniţi de patimi;
Bucură-te, ceea ce fereşti pe fecioarele cele binecinstitoare de căsătorii cu nelegiuiţii;
Bucură-te, ceea ce izbăveşti din deznădejde pe cei răniţi de defăimări;
Bucură-te, grabnică ajutătoarea celor târâţi prin judecăţi nedrepte;
Bucură-te, sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre.

Condac 8
Ca o străină fără adăpost ai străbătut calea vieţii în cetatea de scaun a patriei tale pământeşti, suferind cu mare răbdare necazurile şi defăimările; iar acum, petrecând în Ierusalimul de sus, cu bucurie cânţi lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 8
Fost-ai tuturor toate, fericită maică Xenia: celor scârbiţi mângâiere, celor neputincioşi acoperământ şi ocrotire, celor întristaţi bucurie, celor săraci scăpare, celor bolnavi tămăduire. Pentru aceasta noi toţi grăim către tine:

Bucură-te, că locuieşti în sălaşurile cele de sus;
Bucură-te, că te rogi pentru noi, păcătoşii;
Bucură-te, că ai arătat chipul cel bun al slujirii lui Dumnezeu;
Bucură-te, acoperitoarea celor înjosiţi şi prigoniţi;
Bucură-te, ceea ce ajuţi cu rugăciunile tale poporul dreptmăritor;
Bucură-te, că acoperi pe cei asupriţi care se roagă ţie;
Bucură-te, ceea ce înţelepţeşti pe asupritori;
Bucură-te, ceea ce ruşinezi pe cei necredincioşi şi batjocoritori;
Bucură-te, sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre.

Condac 9
Toate chinurile le-ai suferit, fericită maică: sărăcia trupească, foamea şi setea, încă şi defăimarea de la oamenii cei nelegiuiţi, care te socoteau ieşită din minţi. Ci tu, rugându-te lui Dumnezeu, totdeauna Îi strigai: Aliluia!

Icos 9
Ritorii cei mult grăitori nu pot pricepe cum ai mustrat prin nebunia ta nebunia lumii acesteia, şi prin neputinţa ta părută ai ruşinat pe cei puternici şi înţelepţi, care nu au cunoscut puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Dar noi cei ce am primit ajutorul tău îţi vom aduce unele ca acestea:

Bucură-te, purtătoare a dumnezeiescului Duh;
Bucură-te, ceea ce împreună cu apostolul Pavel te lauzi cu neputinţa ta;
Bucură-te, ceea ce ai mustrat lumea cu păruta ta nebunie;
Bucură-te, ceea ce ai lepădat, de dragul mântuirii, frumuseţea veacului acestuia;
Bucură-te, ceea ce ai iubit din toată inima bunătăţile cele cereşti;
Bucură-te, ceea ce ne chemi pe calea mântuirii;
Bucură-te, înfricoşătoare mustrătoare a păcatului beţiei;
Bucură-te, ceea ce ai fost tuturor milostiv doctor fără de arginţi;
Bucură-te, sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre.

Condac 10
Vrând să-ţi mântuieşti sufletul, ţi-ai răstignit patimile şi poftele trupului şi lepădându-te de sineţi pentru totdeauna, ţi-ai luat pe umerii tăi crucea şi ai urmat cu toată inima lui Hristos, cântându-i: Aliluia!

Icos 10
Zid tare şi liman neînviforat te-ai arătat celor ce se roagă ţie, maică Xenia. Pentru aceasta şi pe noi ne apără cu rugăciunile tale de vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi, ca să strigăm ţie:

Bucură-te, ceea ce ne îndemni la osteneală duhovnicească;
Bucură-te, ceea ce ne izbăveşti de cursele vrăjmaşilor;
Bucură-te, tămâie duhovnicească adusă prinos lui Dumnezeu;
Bucură-te, ceea ce aduci dumnezeiasca pace în inimile oamenilor;
Bucură-te, ceea ce stingi duhul răutăţii în inimile celor înverşunaţi;
Bucură-te, ceea ce dai binecuvântare copiilor celor buni;
Bucură-te, ceea ce tămăduieşti de boli prin tainica ta rugăciune;
Bucură-te, ceea ce ai arătat înţelepciunea lui Dumnezeu lumii celei înrăite;
Bucură-te, sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre.

Condac 11
Cântare cu laudă îţi aduc, fericită Xenia, cei izbăviţi din nevoi, din necazuri şi din toată ispita prin rugăciunile tale şi împreuna cu tine strigă lui Dumnezeu, bucurându-se: Aliluia!

Icos 11
Lumină strălucitoare s-a arătat viaţa ta, sfântă maică, luminând oamenilor în întunericul acestei vieţi, căci tu ai izbăvit din mocirla păcatului pe cei căzuţi şi spre lumina lui Hristos i-ai povăţuit. Pentru aceasta după datorie auzi de la noi:

Bucură-te, ceea ce luminezi poporul dreptslăvitor cu lumina lui Dumnezeu;
Bucură-te, bineplăcută a lui Dumnezeu, care în lume ai arătat virtuţi mai presus de lume;
Bucură-te, ceea ce prin multe strădanii ai dobândit mare har;
Bucură-te, că ai strălucit în întunericul păcatului, prin harul lui Dumnezeu;
Bucură-te, ceea ce dai mână de ajutor celor ce deznădăjduiesc pe calea mântuirii;
Bucură-te, ceea ce întăreşti în credinţă pe cei neputincioşi;
Bucură-te, ceea ce ruşinezi duhurile răutăţii;
Bucură-te, că ai uimit şi pe îngeri cu vieţuirea;
Bucură-te, sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre.

Condac 12
Har îmbelşugat izvorăşti, fericită maică Xenia, tuturor celor ce cinstesc pomenirea ta şi aleargă sub acoperământul rugăciunilor tale. Pentru aceasta izvorăşte-ne cu îmbelşugare tămăduiri de la Dumnezeu şi nouă, care ne rugăm ţie, ca să cântăm cu toţii: Aliluia!

Icos 12
Cinstind fericită maică, multele tale minuni, te lăudăm şi cu toată osârdia ţie ne rugăm: nu ne lăsa pe noi păcătoşii, în toate întâmplările cele întristătoare, ci roagă pe Domnul ca să nu cădem din credinţa noastră ortodoxă, în care prin tine fiind întăriţi, cu bună nădejde să-ti strigăm:

Bucură-te, ceea ce ne înveţi să suferim alături de cei necăjiţi;
Bucură-te, ceea ce cu toată osârdia ne îngrijeşti în suferinţele noastre;
Bucură-te, ceea ce ne înveţi a ne răstigni patimile şi poftele trupeşti;
Bucură-te, mijlocitoarea şi acoperitoarea celor ce cinstesc pomenirea ta;
Bucură-te, că ai străbătut calea cea cu osteneală;
Bucură-te, că prin aceasta ai dobândit veşnica mântuire;
Bucură-te, cea care veseleşti pe cei ce aleargă la mormântul tău;
Bucură-te, cea care mijloceşti pururea pentru mântuirea poporului celui dreptmăritor;
Bucură-te, sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre.

Condac 13
O, Sfântă maică Xenia, care în viaţa ta ai purtat – pentru dragostea Mântuitorului tău – o cruce atât de grea. Primeşte de la noi, păcătoşii, această rugăciune adusă ţie. Îngrădeşte-ne cu rugăciunile tale de ispitirile duhurilor întunericului şi ale tuturor celor care cugetă relele asupra noastră. Roagă pe Atotînduratul Dumnezeu să ne dăruiască putere şi virtute, ca fiecare din noi luându-şi crucea şi urmând lui Hristos să-I cânte în vecii nesfârşiţi împreună cu tine: Aliluia!
(Acest condac se citeşte de trei ori, apoi din noi Icosul 1 şi Condacul 1)

Rugăciune către Sfânta şi Fericita noastră maică Xenia, cea nebună pentru Hristos

O, Sfântă maică Xenia, vieţuind sub acoperământul Celui Preaînalt şi întărită fiind de Maica lui Dumnezeu, răbdând foamea şi setea, gerul şi arşiţa, defăimările şi prigonirile, ai primit de la Dumnezeu darul înainte-vederii şi al facerii de minuni, iar acum sălăşluieşti întru lumina Celui Atotputernic. Sfânta Biserică te preamăreşte acum ca pe o floare bineînmiresmată. Stând înaintea sfintei tale icoane, ne rugăm ţie ca uneia care eşti întru viaţa cea neîmbătrânitoare, dar petreci şi împreună cu noi: primeşte cererile noastre şi le du la scaunul Milostivului Părinte Ceresc, ca ceea ce ai îndrăznire către El; cere pentru cei ce aleargă la tine mântuire veşnică, îmbelşugată binecuvântare pentru faptele şi începuturile cele bune, izbăvire din toate nevoile şi necazurile. Mijloceşte cu rugăciunile tale înaintea Atotînduratului nostru Mântuitor, pentru noi netrebnicii şi păcătoşii. Ajută, Sfântă şi fericită maică Xenia, să fie luminaţi pruncii cu lumina Sfântului Botez şi să fie pecetluiţi cu pecetea darului Sfântului Duh; băieţii şi fetele să fie crescuţi în credinţă, cinste şi frică de Dumnezeu; dăruieşte-le lor reuşită la învăţătură; tămăduieşte pe cei neputincioşi; trimite dragoste şi bună-înţelegere celor căsătoriţi, învredniceşte pe monahi de nevoinţa cea bună şi apără-i de defăimări; întăreşte-i pe păstori întru tăria Duhului Sfânt, păzeşte poporul şi ţara aceasta în pace şi fără de tulburare, roagă-te pentru cei lipsiţi în ceasul morţii de împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine; că tu eşti nădejdea noastră, grabnica noastră ascultătoare, pentru care îţi aducem mulţumire şi slăvim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, pe Dumnezeul cel în Treime închinat şi minunat întru Sfinţii Săi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Tropar, glas 7
Iubind sărăcia lui Hristos, acum te îndulceşti de ospăţul cel veşnic; cu nebunia cea părută ai ruşinat nebunia acestei lumi, prin smerenia Crucii ai primit puterea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, dobândind darul ajutorării prin minuni, Fericită Xenia, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească prin pocăinţă de tot răul.

Condac, glas 3
Luminat saltă astăzi oraşul Sfântului Petru, că mulţimea celor scârbiţi află mângâieri, nădăjduind la rugăciunile tale, fericită Xenia, că tu eşti lauda şi întărirea acestui oraş.

Mărimuri
Mărimu-te, pe tine, Sfântă şi Fericită maică a noastră Xenia, şi cinstim sfântă pomenirea ta, că tu Îl rogi pentru noi pe Hristos Dumnezeul nostru.

4-capela-sf-xenia-cimitirul-smolensk-st-petersburg

Foto: Capela Sfintei Xenia din Cimitirul Smolensk, St Petersburg / Credit foto Maria Chirculescu

Viața Sfintei Cuvioase Xenia de Sankt Petersburg (24 ianuarie)

xe_43

24 ianuarie, Rusia, sec. XVIII
Xenia Grigorievna s-a născut pe la 1730 într-o familie bună, probabil din mica boierime. S-a măritat pe la vârsta de douăzeci de ani. Ea şi soţul ei, un capelmaistru imperial pe nume Col. Andrei Teodorovici, s-au bucurat se câţiva ani de căsnicie laolaltă, trăind îndestulat şi fericiţi, având o viaţă lipsită de griji în oraşul-capitală al Rusiei, Sankt Petersburg.

Apoi, într-o noapte, la o beţie, soţul Xeniei, tânăr şi deplin sănătos, a murit pe neaşteptate. întreaga ei lume s-a prăbuşit. Nu numai că fusese lipsită aşa de neaşteptat de iubitul ei soţ, dar exista primejdia ca el să fi murit fără a se căi de păcatele lui. Căci tânăra pereche fusese mai curând lumeaţă, neîngrijindu-se în chip deosebit de viaţa bisericească, iar el murise fără a fi avut parte de sfintele taine ale Mărturisirii şi Împărtăşaniei.

Spre uimirea prietenilor şi rudelor, Xenia a început a-şi da toate bunurile. Banii şi lucrurile personale le-a dat săracilor, casa a lăsat-o unei prietene apropiate, Paraschiva Antonova. Rudele au hotărât că, desigur, şi-a ieşit din minţi din pricina şocului pierderii soţului. Ei s-au adresat epitropilor în grija cărora fusese lăsată, spre a cerceta dacă Xenia era în stare să dispună de averea ei în mod conştient. Epitropii au chemat-o şi au aflat-o cu totul întreagă la minte, având tot dreptul să facă ce voia cu averea ei.

Apoi Viaţa ei spune: “Dându-şi seama că nu poate fi adevărată fericire pe pământ şi că averile lumeşti sunt doar piedici în calea dobândirii adevăratei fericiri în Dumnezeu, scăpând de acele piedici, Xenia a dispărut dintr-o dată din Petersburg vreme de opt ani. Se spune că în aceşti ani a trăit la o sihăstrie, într-o obşte de sfinte nevoitoare, învăţând despre rugăciune şi viaţa duhovnicească de la un stareţ”.

Apoi s-a întors la Petersburg, spre a-şi începe lungul pelerinaj spre împărăţia cerurilor, umblând pe străzile din partea săracă a oraşului, cartierul Storona, şi dormind pe câmp, sub cerul liber. Se îmbrăca într-una dintre vechile uniforme ale soţului ei, şi de atunci înainte şi-a luat numele Iui, Andrei Teodorovici, refuzând să mai răspundă la numele de Xenia. “Era ca şi cum, prin adânca dăruire faţă de soţul ei, ar fi nădăjduit să ia cumva asupra ei povara păcatelor lui nepocăite şi a nefericitei sale morţi fără Sfintele Taine”. Astfel, în acea vreme, ea a fost chemată la neobişnuitul rol de nebună întru Hristos – una dintre cele mai grele nevoinţe duhovniceşti, destinată doar celor înaintaţi duhovniceşte şi care au o chemare aparte.

A trăit astfel treizeci şi şapte de ani. Viaţa ei spune: “Fericita era oricând gata să ajute pe orişicine în orice chip cu putinţă. În timpul zilei rătăcea pe străzi, chipul ei răsfrângând, prin strălucirea caldă şi prietenoasă, duhul său lăuntric de blândeţe, smerenie şi bunătate. Noaptea, în orice anotimp, se ducea pe câmp şi începea a vorbi cu Însuşi Dumnezeu!”. Cinstindu-i deplina dăruire către El, Dumnezeu i-a dat darul înainte-vederii, cu care ajuta pe mulţi dintre locuitorii din Storona. Şi era cu adevărat o minune felul cum a supravieţuit atîtea ierni, trăind în acest chip sub cerul liber.

iconofstxeniaofpetersburgÎi plăcea în chip deosebit Cimitirul Smolensk, lucru ce se vede din următoarea întâmplare. “Cândva, în 1794, spre sfârşitul vieţii Xeniei, se zidea o nouă biserică în Cimitirul Smolensk. Lucrătorii au început a observa că în timpul nopţii cineva căra grămezi de cărămidă în vârful clădirii, acolo unde era nevoie de ele. Lucrătorii au fost uimiţii de aceasta şi au hotărât să afle cine putea fi acest neobosit muncitor. Punând un om de veghe, au putut afla că era roaba lui Dumnezeu, Xenia”.

În sfârşit, această deosebită pelerină a lui Dumnezeu pe pământ a plecat spre sălaşul ceresc prin anul 1800. Smerenia şi neabătuta credincioşie faţă de soţul ei se văd din înscrisul de pe piatra mormântului său din cimitirul Smolensk: “În Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Aici zace trupul roabei lui Dumnezeu Xenia Grigorievna, soţia capelmaistrului imperial Col. Andrei Teodorovici Petrov. Văduvă la vârsta de 26 de ani, pelerină 45 de ani, ea a trăit cu totul 71 de ani. Era cunoscută sub numele de Andrei Teodorovici. Oricine m-a cunoscut, să se roage pentru sufletul meu, ca şi al său să se mântuiască. Amin”.

***

Fericita Xenia nu încetează să-i ajute pe cei ce îi cer rugăciunea. Nenumărate minuni au fost puse pe seama mijlocirii sale înaintea scaunului lui Dumnezeu. Vom istorisi aici doar una dintre aceste povestiri, care cuprinde tămăduirea unei căsnicii:

Domnul KL, care fusese un om paşnic şi cu dragoste de viaţă în primii ani de căsnicie, începuse a fi supărăcios şi îşi arăta din ce în ce mai des nemulţumirea faţă de situaţia sa şi felul său de viaţă. începuse să lipsească tot mai des de acasă, plecând pe furiş după lucru, şi nimeni nu ştia unde îşi petrece nopţile. Refuza să răspundă când soţia îl întreba despre aceasta, şi începuse să se poarte rece cu copii, ajungând un străin în propria casă. Înrăutăţirea legăturilor cu soţul, adăugate trudei sale deja istovitoare şi grijilor pentru copii, începură să vatăme sănătatea soţiei, iar plămânii ei începură a slăbi. Apoi un nou necaz căzu asupra familiei: soţul a fost dat afară din slujbă. Această ultimă întâmplare a doborât-o pe biata femeie şi a căzut la pat. Doctorii consultaţi au pus diagnosticul de tuberculoză. Era un lucru foarte dureros pentru nefericita mamă să se gândească că ar putea să-şi părăsească liota de copii în mâinile unui soţ fără slujbă. Cu lacrimi în ochi ea s-a rugat lui Dumnezeu să-i călăuzească soţul şi să-l mântuiască şi să-i îngăduie şi ei sa trăiască destul cât să-şi crească copiii. În acelaşi timp l-a pus pe soţul ei să scrie o scrisoare în numele ei unei prietene foarte apropiate din Petersburg, Maria P., cerându-i să se ducă la Cimitirul Smolensk, la mormântul Fericitei Xenia, şi să pună să se facă o slujbă de pomenire pentru Fericita, rugându-se pentru sănătatea soţiei bolnave şi pentru soţul ei.

Primind scrisoarea, Maria s-a grăbit spre Xenia, a pus să se facă slujba de pomenire pentru ea, s-a rugat, a luat puţin nisip de pe mormânt şi ulei din candelă şi le-a trimis pe toate prietenei bolnave. Mama muribundă a pus pământul sub pernă, iar cu uleiul s-a uns pe piept de mai multe ori. De atunci boala dnei Kl. a început să dea înapoi. Într-o lună s-a făcut cu totul sănătoasă, iar soţul ei a primit o nouă slujbă în Kovno, chiar cu o leafă mai bună. Familia a trăit în pace şi bunăstare până azi”.

Textul este preluat din lucrarea Căsătoria – cale spre sfințenie. Viețile sfinților căsătoriți”, David și Mary Ford, Editura Sophia, 2001, pp. 168-171.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!