Arhive blog

Ieromonahul Serafim (Rose): Marele Post, surghiunul nostru


Marele Post, surghiunul nostru
Ieromonahul Serafim (Rose)

„La râurile Vavilónului,
acolo am şezut şi am plâns,
când ne-am adus aminte de Sión.”

În aceste cuvinte ale psalmului Postului, noi, creştinii ortodocşi, Noul Israil, ne aducem aminte că sântem în surghiun, în exil. Pentru ortodocşii ruşi izgoniţi din Sfânta Rusie, psalmul are un înţeles anume; însă şi toţi creştinii ortodocşi care vieţuiesc în surghiunul lumii acesteia, tânjind întoarcerea la adevăratul nostru cămin, Cerul. Pentru noi, Marele Post este o perioadă de surghiun, rânduită pentru noi de Maica noastră, Biserica, spre a ţine proaspătă amintirea Sionului de care ne-am îndepărtat atâta. Ne merităm surghiunul şi avem mare nevoie de el, din pricina păcatelor noastre celor multe. Doar prin pedeapsa surghiunului, amintit în postul, rugăciunile şi pocăinţa acestei perioade, ne aducem aminte de Sionul nostru.

„De te voiu uita, Ierusalíme!”

Slăbiţi şi uitători, chiar şi în toiul Marelui Post trăim ca şi cum Ierusalimul nu ar exista pentru noi. Ne îndrăgostim de lume, Vavilonul nostru; ne lăsăm atraşi de plăcerile neînsemnate ale acestui „pământ strein” şi nu mai dăm atenţie slujbelor şi rânduielii Bisericii care ne amintesc de adevărata noastră casă. Mai rău, ne îndrăgostim de chiar cei care ne-au înrobit – căci păcatele noastre ne ţin în robie mai puternic decât vreun stăpân omenesc – şi slujindu-le lor, petrecem în nepăsare preţioasele zile ale Postului, când ar trebui să ne gătim a întâmpina răsăritul Noului Ierusalim – Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Încă mai este vreme; trebuie să ne aducem aminte de adevărata noastră casă şi să plângem pentru păcatele care ne-au surghiunit departe de ea. Să primim cu inima cuvintele Sf. Ioan Scărarul: „Surghiunul este despărţirea de toate, pentru a ţine cugetul nedespărţit de Dumnezeu. Surghiunul iubeşte şi pricinuieşte pururea lacrămile”. Surghiuniţi din Rai, trebuie să devenim surghiuniţi ai acestei lumi, dacă nădăjduim să ne întoarcem. O putem face petrecând aceste zile în post, rugăciune, despărţire de lume, luând parte la slujbele Bisericii, cu lacrimi de pocăinţă, pregătindu-ne de Praznicul plin de bucurie care va sfârşi această vreme a surghiunului; şi, dând mărturie tuturor din acest „pământ strein” de amintirea noastră, a şi mai marelui Praznic ce va fi atunci când Domnul se va întoarce să aducă acasă norodul Său, către Noul Ierusalim, de la care nu va mai fi surghiun, căci este veşnic.

Traducere de Radu Hagiu

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu

Proslavirea oficială a Cuvioasei Xenia de Sankt Petersburg (video, 1978)

În anul 1978, la 24 septembrie, a avut loc canonizarea Cuvioasei Xenia din Sankt Petersburg de către Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei. Aveti mai sus filmarea acestui mare eveniment al proslăvirii Sfintei Xenia, slujba fiind condusă de Mitropolitul Filaret Voznesensky († 1985), împreună cu membrii Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (ROCOR) și cu nenumărați preoți și diaconi.

„Bucură-te Sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre!”

Stareţul Tadei de la Vitovniţa, „Cum ne sunt gândurile, aşa ne este şi viaţa” [6 părți]

Părintele Tadei s’a născut în anul 1914 în satul Vitovniţa, din părinţi evlavioşi, ţărani, de praznicul Sfântului Apostol Toma şi a primit numele de Toma.

După ce a terminat şcoala primară, tânărul Toma a urmat şi absolvit Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovaţ pe Mlava. Deoarece s’a îmbolnăvit grav, a hotărât ca ultimii ani din viaţă să îi închine slujirii lui Dumnezeu.

Începuturile vieţii sale călugăreşti sânt legate de mănăstirea Milkovo de lângă Svilainţa şi de Părintele Ambrosie de la Milkovo, ucenic al Cuviosului Ambrosie de la Optina, care, după cuvintele Stareţului Tadei, avea “nemărginită dragoste şi iertare”.

S’a închinoviat în 1935 la Mănăstirea Gorniak, pe 10 Martie (toate datele sânt pe stil vechi, potrivit calendarului Bisericii Ortodoxe Sârbe), spre a fi tuns în cinul monahicesc la 14 Iulie, acelaşi an, ca frate în obştea Mănăstirii Gorniak.

Îndată după închinoviere, în 1935, a fost îndrumat spre Şcoala de Iconografie de la Mănăstirea Rakoviţa. La dorinţa Patriarhului Bisericii Ortodoxe Sârbe de la acea vreme, Varnava, Episcopul Veniamin i-a dat monahului Tadei dezlegare canonică să meargă în eparhia Belgradului şi Karloviţului, iar acesta a intrat în obştea mănăstirii de la Rakoviţa.

A fost hirotonit în cinul de ieromonah la 3 Februarie 1938, la Mănăstirea Rakoviţa, de către Episcopul Mitrofan al Harkovului (arhiereu al Bisericii Ortodoxe Ruse de peste Graniţe.). A fost ridicat la treapta de egumen în 1949, în catedrala din Belgrad, de către vicarul patriarhal Visarion, fost episcop al Banatului. În Octombrie 1938, ieromonahul Tadei a fost mutat, pentru nevoile slujirii, la Patriarhia din Peci. După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, ieromonahul Tadei a părăsit Peciul şi s’a întors la Mănăstirea Rakoviţa. În Aprilie 1947, ieromonahul Tadei s’a reîntors în eparhia Branicevo cu dezlegare canonică şi a intrat în obştea mănăstirii Gorniak.

La dorinţa Patriarhului Gavriil, ieromonahul Tadei se reîntoarce la Patriarhia din Peci, în anul 1949, şi devine vicar al acesteia. În 1955, din motive de sănătate, egumenul Tadei, având dezlegarea Patriarhului Vichentie, se întoarce pentru a doua oară în eparhia Branicevo. În această eparhie a fost o vreme preot paroh în satele Peci şi Klenovaţ şi în parohia Şapinska, iar apoi, din 1957, stareţ al Mănăstirii Gorniak. La începutul lui Noiembrie 1959, egumenul Tadei a primit dezlegare canonică pentru a pleca în Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte, aflată sub jurisdicţia Patriarhului Ecumenic de la Constantinopole. După patru luni încheiate, egumenul Tadei, cu acordul autorităţilor greceşti, a părăsit Hilandarul şi Sfântul Munte, întorcându-se în patrie. Aici a fost, o vreme, paroh în satul Bistriţa, apoi stareţ al Mănăstirii Tuman. La dorinţa părintelui, în 1962, a fost rânduit la stăreţia Mănăstirii Vitovniţa. A petrecut în această slujire vreme de zece ani, pentru ca, în cele din urmă, slujind ca paroh în Vlaşki Dol, să fie pensionat, apoi aşezat la stăreţia Mănăstirii Pokainiţa de lângă Velike Plane şi ca duhovnic al Mănăstirii Tuman, iar apoi, pentru a doua oară, la stăreţia Mănăstirii Vitovniţa.

Arhimandritul Tadei, stareţul Mănăstirii Vitovniţa, a trecut la Domnul pe 13 Aprilie 2003, în satul Bacika Palanka din Voievodina, în casa credincioşilor ce s’au îngrijit de stareţ în ultimi ani ai vieţii sale pe pământ printre noi, păcătoşii.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Un urcuş himalaian către Hristos

himalayas

Când ajungem să-l cunoaştem pe Dumnezeu ca Ipostas (Persoană), începem să vedem lucrarea mâinii Sale nu doar în împrejurările vieţii noastre de zi cu zi, ci şi în întâmplările din trecut care ne-au purtat înspre clipa de faţă. Vedem cum, de la adevăruri nedesăvârşite, El ne-a dus la deplinătatea adevărului şi cum continuă să ne ducă către o mai adâncă înţelegere a acelui Adevăr. Aşa cum scria Părintele Serafim Rose, când venim la Hristos „nici un adevăr adevărat pe care l-am ştiut vreodată nu se va pierde”.

Înconjurat de cinci dintre cele mai înalte vârfuri ale Himalaiei, stăteam la 4300 de metri cu privirea aţintită la munţii Annapurna pe când soarele răsărea. Călătoria mea în Nepal începuse cu câteva săptămâni mai devreme, iar acum îi trăiam încununarea. Stând şi privind nemişcat acea frumuseţe neprihănită care mă înconjura, prin minte mi-a trecut un gând şi a refuzat să mai plece de acolo: „Care-i rostul?” Eul meu i-a răspuns de îndată gândului: „Care-i rostul?! Cum adică «Care-i rostul?» Rostul e că te-ai căţărat până aici ca să vezi munţii, şi acum bucură-te!” Însă gândul încă-mi rămăsese în minte. Da, era unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le văzusem vreodată, şi eram încântat, dar unde se vor duce aceste sentimente mâine, când nu voi mai avea aceeaşi inspiraţie? Fericirea lumii acesteia nu m-a mulţumit niciodată. Ar fi trebuit să răzbată din întreaga mea viaţă de până atunci, dar a fost nevoie să mă urc pe „acoperişul lumii” ca să admit în cele din urmă acest lucru. Şi acesta a fost primul meu pas către Hristos şi Ortodoxie.

Până atunci, întreaga mea viaţă adultă fusese una lumească, dedicată împlinirii feluritelor pasiuni. Am absolvit Universitatea la vârsta de 21 de ani, cu gândul să mă apuc de afaceri şi, în acelaşi timp, să urmez o carieră artistică. După nici un an, se părea că nu mai am mult până la atingerea ţelului. Trăiam pe atunci la Londra, angajat al IBM. Postul meu era unul sigur, şi promovarea ceva iminent. Viaţa mea particulară era asemeni celei a multora din generaţia mea: relaţii ocazionale, căutarea confortului şi distracţii neîncetate pentru a mă feri de orice auto-analizare.

Cam în aceeaşi perioadă, sora mea mai mare devenise monahie ortodoxă în Alaska. Nu ştiu dacă e sau nu întâmplător, dar de atunci înainte pasiunea mea pentru ţelurile lumeşti a început să se stingă. Uitându-mă la colegii mei de muncă, nici unul nu-mi părea cu adevărat fericit sau mulţumit. Acea calitate eluzivă a satisfacţiei lipsea de fiecare dată, ascunzându-se chinuitor după colţ. Excursiile, sportul, băutul cu „băieţii” – toate au devenit tot mai şi tot mai pământeşti. În fiecare luni, aceeaşi întrebare: „Cum ţi-ai petrecut weekend-ul?” În fiecare vineri, iarăşi: „Ce planuri ai pentru week-end?” Londra devenea din ce în ce mai gri, iar burniţa statornică nu izbutea nicidecum să spele murdăria.

În loc să caut mai adânc după cauzele plictiselii mele, am dat hotărât vina pe cultura corporatistă. Am presupus că sila mea de lume era din pricina urmăririi unui câştig bănesc. Aşa că am plecat de la IBM, mi-am făcut bagajele şi m-am întors în America. Întreţinându-mi sila de prosperitate şi de acceptare socială, mi-am început coborâşul în Bohemia. În chip ciudat, n-am izbutit să bag de seamă că aceleaşi reguli care dau normele de acceptabilitate în viaţa de corporaţie se aplicau şi scenei alternative. Înlocuiţi geaca de piele cu un costum, tatuajul cu un rolex şi o sprânceană cu piercing cu nişte butoni de cămaşă – veţi obţine acelaşi om.

Am început să urmez un master în artă, şi mi-am găsit de lucru la Muzeul de Artă Modernă. Opera mea consta în nişte pânze mari, făcute de comandă, acoperite cu straturi groase de catran. Catranul nu mai fusese folosit până atunci ca mediu artistic, aşa că lucrările mele au devenit pe dată populare. Mă străduiam să fiu pasionat de obscuri filosofi moderni, spectacole post-punk şi petreceri de noapte, însă toate acestea mă istoveau. Am presupus că e ceva în neregulă cu mine. De ce mi se părea cu neputinţă să discut serios despre o expoziţie care prezenta un coş plin cu căni sparte de aluminiu şi lenjerie întinsă pe bucăţi de sârmă ca artă? De ce nu mă bucuram să urmăresc reprezentaţia unui artist care cotcodăcea ca o găină vreme de 15 minute? Din fericire, mi s-a urât în scurt timp cu „stilul alternativ de viaţă”, şi s-a nimerit chiar atunci să mă sune un prieten ca să mă întrebe dacă nu vreau să merg în Japonia. Fusesem mereu interesat de culturile asiatice şi mă socoteam un „umblător” prin excelenţă, aşa că după o lună eram la Kyoto, în Japonia.

M-am obişnuit repede cu lucrurile noi care mă înconjurau. După două săptămâni, m-am înscris la un curs de învăţare a limbii şi am găsit un post de profesor de engleză. Era ciudat pentru mine să fiu într-o ţară în care îţi puteai lăsa maşina pornită în timp ce intrai într-un magazin, fără să-ţi fie frică că ţi-o poate fura cineva. Cinstea era o normă, una care începuse să mă schimbe. Conştiinţa a început să mi se întoarcă la viaţă. Am simţit o uşurare uriaşă după ce am început să fac lucruri simple ca plata biletului de metrou. Era o simplă urmare a legii, fără vreun înţeles mai adânc, dar era catalizatorul unor schimbări subtile – şi aşa am început să respir mai uşor.

Viaţa în veche capitală a Japoniei m-a expus zilnic la o tradiţie de două mii de ani. Am crescut în cartierele mărginaşe ale Californiei de Sud (cea mai veche clădire din cartierul meu având zece ani); aici trăiam lângă un templu vechi de o mie de ani, care slujise nenumăraţi împăraţi. Templele, grădinile şi obiceiurile au început să hrănească un suflet care consumase mult prea mult catran. Atras în chip firesc de frumuseţea tradiţiilor, am început să dezvolt un interes superficial în Buddhismul Zen. Pentru mintea mea uşor de distras şi nerăbdătoare a însemnat prea mult. Într-un templu Zen, există un singur fel corect de a face orice lucru, şi trebuia împlinit cu exactitate. Închinăciunile mele erau prea violente, poziţia mea nu era niciodată dreaptă, ciorapii mei nu erau niciodată îndeajuns de curaţi. Preotul se cutremura la vederea mea. Se cerea desăvârşire, iar eu eram departe de ea. Am renunţat, în cele din urmă, nu din pricina nepotrivirii mele, ci a deplinei lipse de bucurie pe care o simţeam. Toate erau prea mecanice: apasă butoanele potrivite şi vei atinge iluminarea. După meditaţii, simţeam o stare de linişte, dar cui îi era de folos? Cred că acea stare putea fi atinsă cu mult mai puţin efort dacă luam un sedativ.

Au trecut trei ani; japoneza mea s-a îmbunătăţit, şi am simţit că adunasem tot ce-mi putea fi de folos din acea cultură. Provocarea de a supravieţui într-o cultură străină dispăruse, salariul meu era unul mare, munca uşoară – vedeam cum deveneam tot mai mulţumit de sine. Ar fi fost foarte uşor să-mi petrec următorii patruzeci de ani în acest cotlon foarte călduţ pe care mi-l făcusem. Mi-a dat demisia aşadar de la slujbă, am renunţat la casă şi am început înceata mea călătorie de întoarcere în America.

Am călătorit prin toată Asia, din Vietnam până în Singapore, fără să am în minte o destinaţie limpede. Încântarea adusă de locurile noi şi tovarăşii de călătorie m-au ţinut ocupat mare parte a timpului, însă, înainte de a mă băga în pat, durerea surdă a deşertăciunii se întorcea. Eram încă disperat să găsesc acel lucru care lipsea din viaţa mea. Am călătorit spre îndepărtatele locuri sfinte ale buddhiştilor şi hinduşilor; când am ajuns acolo, deja îmi plănuiam următoarea etapă a călătoriei. De-a lungul călătoriilor mele prin Burma, am vizitat un templu de la marginea Madalay-ului. Mii de trepte urcă muntele până la templul care străjuieşte întregul oraş. Pe când urcam, am observat un călugăr buddhist lângă mine, care mergea cu acelaşi pas. Era la vreo cincizeci de ani, mic, uşor greoi, cu o înfăţişare rotofeie şi voioasă. S-a prezentat, şi am continuat urcuşul. Ajunşi în vârf, ne-am aşezat pe un zid al templului ca să vorbim, în timp ce soarele apunea peste Mandalay. După câteva politeţuri introductive, am adus vorba despre situaţia politică din Burma (Burma este în prezent sub o aspră dictatură militară, care la sfârşitul anilor 1980 a ucis o mare parte din populaţie în cadrul unor revolte împotriva politicienilor corupţi). El a oftat şi m-a privit dezamăgit: „De ce vrei să vorbim despre aşa ceva?” Am murmurat o scuză ca să ascund adevărata pricină, adică dorinţa de a-mi etala cunoaşterea unor subiecte serioase. El a îndreptat apoi convorbirea într-o direcţie complet diferită. „Săptămâna trecută am văzut un film numit «Iisus din Nazaret». Ce viaţă minunată!” Pentru următoarele zece minute, mi-a lăudat virtuţile lui Hristos. Mi se propovăduia de către un călugăr buddhist, însă nu ca să mă convertesc la credinţa sa, ci la creştinism. Am rămas uluit. Mă socoteam departe şi mai presus de creştinism încă din liceu, şi iată aici un păgân care-mi dădea îndărăt ceea ce eu respinsesem. Datorită cuvintelor unui simplu călugăr din Burma, am conştientizat faptul că poate creştinismul reprezintă ceva mai mult decât spoiala pe care o respingeam. Nu mă simţeam încă în stare să cercetez temeinic creştinismul, dar sămânţa fusese aruncată.

A trecut puţină vreme şi am călătorit în Nepal, unde urma să mă întâlnesc cu nişte prieteni, pentru un urcuş în Himalaia. Am ajuns înaintea lor şi am hotărât să petrec timpul rămas la o mănăstire buddhistă din Tibet. Am găsit una la scurtă distanţă de Katmandu, care oferea cursuri în engleză. Am mers acolo ca turist cultural, colectând următoarea porţie din „ghiveciul” religiilor lumii.

Am sosit neîncrezător, aşteptându-mă să dau peste o mulţime de new-age-işti cu mintea dusă. După primele zile, însă, părerea mea s-a schimbat în întregime. Nu era o religie hiliastă, făcută pentru a te simţi bine; acolo era nişte oameni care se luptau sincer pentru dobândirea adevărului. Am rămas uimit să aflu că credeau în iad. Cine mai crede astăzi în iad? Pentru ei, însă, acesta era rezultatul firesc al unei vieţi irosite. Am rămas intrigat. Am început să ascult cu mai multă atenţie următoarele învăţături. Nucleul religiei este conceptul că toate fiinţele trăiesc într-un tărâm trecător al poftei şi suferinţei. Toată suferinţa provine din goana după ceea ce este trecător; ar trebui să căutăm ceea ce este netrecător: adevărul. Singura cale de a atinge aşa ceva este să ne lepădăm de eul nostru şi să trăim în schimb pentru ceilalţi. Doar atunci când punem fericirea celorlalţi mai presus de a noastră vom fi fericiţi şi noi înşine. Am rămas buimac: după 27 de ani în care mi se spusese „Fă ce-ţi place”, tibetanii îmi spuneau că să faci ce-ţi place te va face mai mult ca sigur vrednic de plâns în viaţa aceasta sau în cealaltă. Era pentru mine un concept revoluţionar, însă aveam o sentiment nedesluşit că mai auzisem de el înainte.

După câteva săptămâni de şedere la mănăstire, am plecat ca să mă caţăr împreună cu prietenii mei care ajunseseră deja în Nepal. Am luat un autobuz de-a lungul ţării şi ne-am început urcuşul în munţii Annapurna. Cu rucsacurile în spate, am urcat până la 4300 de metri, în următoarele două săptămâni. Peisajul era copleşitor, terenul se schimba din văi roditoare în păduri dese, apoi în piscuri acoperite de zăpadă. Căţăratul era uneori o corvoadă, căci urcam 300 de metri ca să coborâm apoi într-o vale 300 de metri. Frumuseţea Zidirii era uimitoare, însă în fiecare noapte când mă întindeam să dorm se ivea din nou acelaşi sentiment vechi că ceva lipseşte; am presupus că va dispărea o dată ce voi ajunge la poalele Annapurnei.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Am ajuns la destinaţie într-o după-amiază, fără suflu şi foarte dezamăgiţi. Întregul loc fusese înghiţit de un strat uriaş de nori, prin care călătorisem. Am explorat gheţarii şi am petrecut timpul ghemuiţi lângă o sobă dintr-o mică colibă de ceai. Seara nu se arăta nici un semn că norii ar urma să se risipească. Am mers să ne culcăm şi ne-am trezit chiar înainte de răsărit, la vestea că cerul se înseninase. Am ieşit afară şi m-a întâmpinat una din cele mai copleşitoare privelişti din lume. Soarele se înălţa încet deasupra „acoperişului lumii”, şi-am simţit că mă pot întinde să-l ating. Atunci mi s-a iţit în minte acel gând supărător: „Care-i rostul?” Şi apoi m-am luminat: făcusem toate aceste drumuri pentru mulţumirea sinelui meu. De îndată ce clipa înălţătoare va pieri, mă voi întoarce la starea mea obişnuită. M-am luptat cu băşicile, durerile de genunchi şi giardia, pentru ce? Ca să văd o privelişte înălţătoare, dar până la urmă doar o simplă altă privelişte frumoasă. M-a ajutat să devin mai bun, a ajutat pe oricine altul? Nu, doar mi-a hrănit eul; am dobândit un material excelent pentru a purta conversaţii la petreceri. Unde se duseseră toate idealurile mele buddhiste înalte? În clipa aceea, mi-am dat seama că viaţa mea trebuie să se dăruiască unui principiu mai înalt, şi nu unor plăceri lumeşti. Am hotărât să mă întorc la mănăstire.

Am petrecut următoarele câteva luni studiind filosofia şi tehnicile de meditaţie buddhiste tibetane. Mai erau încă câteva lucruri pe care mi-era greu să le primesc. Învăţătura Karmei părea să nu îngăduie voia liberă a omului; hotărârile cuiva de a face bine sau rău erau mereu determinate de faptele anterioare. Cum ar fi fost cu putinţă să te slobozeşti, dacă fiecare hotărâre era predeterminată? Dacă cineva păcătuieşte din veacul cel fără de început, aşa cum credeau ei, cum s-ar fi putut curăţi pe sine într-o viaţă aşa de scurtă? Într-un fel, ce era aşa de anevoios era tocmai logica exagerată; părea ceva plăsmuit de o minte omenească. Totuşi, filosofia jertfei de sine prinsese rădăcini adânci în lăuntrul meu, chiar dacă nu izbuteam să o pun în practică; ştiam că nu mai puteam trăi ca până atunci.

Pe când mă aflam la mănăstirea buddhistă tibetană, am început să citesc Pelerinul rus. Am văzut în pelerin manifestarea lepădării de sine şi a milei pe care le aflasem în buddhismul tibetan, însă venind din tradiţia creştină în care fusesem crescut. De ce nu auzisem niciodată aşa ceva în biserica catolică unde crescusem? Şi mai straniu era faptul că sora mea era monahie ortodoxă rusă, iar eu nu ştiam încă nimic despre însuşirile tainice ale credinţei. Am hotărât că poate nu eram încă pregătit să devin buddhist şi că ar trebui să cercetez mai adânc în propria-mi moştenire culturală.

După ce-am primit atâtea lovituri în moalele capului, am ajuns în cele din urmă la concluzia că toate drumurile mele fuseseră inutile şi că trebuia să mă întorc acasă şi să mă statornicesc. Plănuiam să mă întâlnesc cu prietenii în Egipt de Crăciun, dar am găsit un zbor ieftin până la Istanbul şi m-am gândit c-ar fi un bun punct de plecare către Europa Apuseană şi Statele Unite. Compania aeriană era Aeroflot. După câteva zile, mi-am dat seama că Aeroflot erau liniile aeriene ruseşti, iar sora mea trăia la Moscova. M-am gândit că poate vor face o escală la Moscova. S-a dovedit că aşa era. În câteva zile, mi-am aranjat o şedere de trei săptămâni şi o viză pentru Rusia. Am zburat spre Moscova de ziua Sfântului Gherman.

Sora mea m-a întâmpinat la aeroport şi aşa a început cursul meu fulger de trei săptămâni de Ortodoxie. Începea să mi se dezvăluie o lume nouă. Eram într-o ţară în care muriseră oameni pentru Hristos, şi mijlocirea sfinţilor era ceva firesc. Nu era un creştinism sec, privit ca o obligaţie socială. Aceştia erau oameni care înduraseră nişte greutăţi de necrezut pătimind pentru adevăr.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Am început să citesc cărţi despre Ortodoxie, să vizitez biserici şi să discut politicos cu sora mea despre deosebirile dintre credinţa ortodoxă şi cea buddhistă. Ea revenea mereu asupra aceluiaşi lucru: creştinismul are adevărul sub forma unei Persoane. N-am izbutit să înţeleg însemnătatea acestui fapt. Forţă sau persoană, nu vedeam diferenţa.

Atunci l-am întâlnit pe părintele Artemie, un preot binecunoscut din Moscova, cu o parohie uriaşă. Este un om jertfelnic, a cărui întreagă viaţă este dăruită lui Hristos şi răspândirii Evangheliei. Am ajuns la biserica sa în timpul slujbei de priveghere din noaptea de sâmbătă. L-am găsit spovedind, înconjurat de o mulţime de cincizeci-o sută de oameni, care aşteptau să se mărturisească. Am rămas la marginea acestui cerc şi a trecut ceva vreme până ce părintele Artemie m-a tras înăuntru. Cu ochii închişi şi punându-şi mâinile pe umerii mei, a început să-mi vorbească. Când voia să întărească un lucru, îşi împingea fruntea în a mea. Mi-a vorbit într-o engleză înflorată şi am avut impresia copleşitoare că acest preot, pe care nu-l mai văzusem niciodată, ştie mai multe despre mine decât ar fi trebuit. Ce m-a cutremurat cu adevărat a fost sentimentul că era extrem de îngrijorat pentru sufletul meu, ca şi cum l-ar fi interesat personal. Mi-a vorbit vreo zece minute, în timp ce băbuţele începuseră se îngrămădească nerăbdătoare în noi. A continuat să-mi vorbească, spunându-mi că experienţa mea din Nepal îmi fusese dată de Dumnezeu ca să mă scoată din materialism. Mi-a spus apoi de ce creştinismul era credinţa adevărată: doar el are un Dumnezeu personal. Tot n-am reuşit să înţeleg însemnătatea acestui lucru, dar am plecat simţindu-mă mai uşor, deşi nu spusesem mai nimic.

În cavoul arid al Moscovei, începuse să mi se deschidă o lume nouă. Nu simţeam mai deloc apăsarea oraşului, căci îmi dădeam seama că tărâmul ceresc al lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Săi era în realitate mult mai aproape decât blocurile cenuşii care dominau oraşul. Am vizitat Lavra Sfântului Serghie şi, pentru prima dată, am avut prilejul să mă închin moaştelor unui sfânt. În acele „oase moarte” era mai multă viaţă decât în toată California de sud. Şederea mea a culminat cu praznicul Naşterii la Metocul Valaam. M-am simţit înconjurat de ceea ce păreau a fi nişte oameni obişnuiţi, dar care erau însă cu un picior în rai. Poate-o fi creştinismul o religie cu credinţa de neatins, dar eu primeam o încredinţare simţită oriunde mergeam.

După câteva zile, am părăsit Moscova. Înainte să plec, sora mea m-a mustrat cu cuvintele: „Dragul meu, dacă poţi petrece trei luni alături de buddhişti, ai putea petrece măcar una alături de creştinii ortodocşi”. Ceea ce am şi făcut. Crescând ritmul întoarcerii mele, am sosit în California două luni mai târziu. În ajunul Buneivestiri, am urcat pe drumul accidentat care duce la Mănăstirea Sfântului Gherman al Alaskăi. Cel dintâi lucru care m-a izbit, proaspăt fiind venit din San Diego, era faptul că acei monahi erau un anacronism în secolul al douăzecilea. Cine a mai auzit de renunţarea la confort şi proprietăţi în aceste vremuri? Era mijlocul Marelui Post, şi se vedea limpede că oamenii aceia erau în toiul unui război duhovnicesc. Mănăstirea era cuprinsă de înfrânare, cumpătare şi trezvie. Călugării aceia păreau gata să moară pentru adevăr, ceea ce nu mai văzusem la IBM, la Şcoala de Arte sau în Japonia. Era suferinţă în acele locuri, dar cine era gata să le dea pe toate pentru singurul lucru care trebuie? După tot ce văzusem, încă nu aveam o credinţă tare în Dumnezeu, dar ştiam că monahii aceia văzuseră ceva, şi-l voiam şi eu.

A sosit şi Duminica lui Lazăr. În această zi, Biserica prăznuieşte învierea lui Lazăr din morţi, de către Hristos, după patru zile. M-am trezit devreme ca să iau parte la Liturghie la schitul de maici din apropiere, urmând apoi să iau acolo masa. După ce m-am trezit, am adormit de îndată la loc. Când m-am sculat în sfârşit din pat, am găsit toată mănăstirea goală. Nici un suflet nu mai rămăsese. Pe când rătăceam prin curte, mi-au trecut prin minte stihurile cântării: „Iată Mirele vine în miezul nopţii, şi fericită e sluga pre care-o va afla priveghind”. Tocmai aceasta se întâmplase cu mine, trupeşte şi duhovniceşte. Dumnezeu a bătut la uşă şi m-a poftit la praznic, dar eu am rămas reticent. Renunţase Dumnezeu la mine? Am început să cobor muntele, nădăjduind să fac autostopul până la schitul de maici. Pe drum, am cugetat la cele întâmplate dimineaţă, şi mi s-a părut un lucru vădit că Dumnezeu a îngăduit să rămân în urmă ca să mă scoale din nehotărârea mea. Atunci am înţeles în cele din urmă ce înseamnă un Dumnezeu personal. De ce mi-ar fi trimis o forţă impersonală un mesaj atât de limpede pentru mântuirea sufletului meu? Dacă era impersonală, de ce i-ar fi păsat de mine? Dragostea nu poate exista decât între oameni – persoane. O forţă nu poate iubi (şi, vă provoc: încercaţi să iubiţi o forţă impersonală!) Am ajuns aşa la concluzia că Dumnezeu trebuie să fie o Persoană – un Ipostas. În clipa în care am ajuns la această concluzie, am auzit o maşină venind din spate: era singurul nostru vecin de pe munte. I-am făcut semn cu mâna şi, printr-o stranie „coincidenţă”, s-a întâmplat că îşi făcea drumul săptămânal la magazinul care se învecina cu schitul de maici. Am ajuns la timp pentru Liturghie.

Au trecut doi ani, şi sunt acum monah rasofor – un anacronism, dacă vreţi. Luptele mele n-au luat sfârşit, dar zilele rătăcirii mele au încetat. Plâng uneori pentru vremea irosită în trecut, dar când mă uit mai cu luare-aminte văd mâna lui Dumnezeu călăuzindu-mă chiar şi în perioadele cele mai pustiitoare. El m-a adus acum aici cu un rost, însă acest rost trebuie încă descoperit.

Monahul Adrian
Articolul a apărut inițial în revista „Orthodox Word”, nr. 190. Traducere de Radu Hagiu după pravoslavie.ru

Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu

Scrisoarea unei bătrâne maici către un catehumen

m-thekla-with-john-tavener-c-john-tavener

Dragă „John”,

Înțeleg că ești pe cale să devii ortodox. Nu știu mai nimic despre tine, cu excepția faptului că ești englez.

Înainte de a merge mai departe, un lucru aș vrea să ne fie clar. Nu mi s-a spus de ce anume vrei să te convertești, dar te asigur că nu ar avea nici un rost să o faci din motive „negative”. Vei găsi la fel de mult (dacă nu mai mult) „rău” în Ortodoxie precum în Biserica Anglicană sau Catolică.

Astfel – și acesta e cel dintâi aspect –, ești pregătit să dai peste minciună, ipocrizie, răutate și toate celelalte în Ortodoxie la fel ca în orice altă religie sau denominație [creștină]?

Te aștepți la vreun fel de paradis pământesc plin de miros de tămâie și de cea mai bună muzică? Te aștepți să ajungi direct în rai dacă îți faci cruce încet, pompos și în cea mai corectă formă, de la dreapta la stânga?

Ai deja o carte de bucate cu rețete autentice rusești pentru sărbătorile de Paști?

Ești expert în sărutarea de trei ori cu orice ocazie posibilă sau neavenită?

Te poți închina elegant, fără să-ți cadă diverse lucruri de prin buzunare?

Sau…

Ai citit Evangheliile?

L-ai văzut pe Hristos răstignit? Ai luat parte în duh la Cina cea de taină – la sensul Sfintei Împărtășiri?

Și…

Ești pregătit, cu toată smerenia, să înțelegi că nu vei putea cunoaște niciodată, în această viață, nimic dincolo de credință? Iar credința înseamnă acceptarea Adevărului nedovedit? Credința și cunoașterea constituie contradicția supremă – și absorbția supremă a uneia în cealaltă.

Ortodoxia trăită se bazează pe un paradox ce este reflectat în rugăciune – privată sau publică.

Știm pentru că credem și credem pentru că știm.

Dar mai presus de toate, ești pregătit să primești toate lucrurile ca venind din partea lui Dumnezeu?

Dacă am fost făcuți să fim „fericiți”, de ce [este nevoie de] Răstignire? Ești gata, orice-ar fi, să crezi că undeva, cumva, ea trebuie să aibă sens? Că nu înseamnă răbdare pasivă, ci vigilență constantă, atenție la ceea ce ni se cere – la Dragoste, mai presus de toate?

Săraci, bătrâni, bolnavi, ajunși la ultima suflare, tot putem iubi. Nu nonsensul sentimental care este atât de des confundat cu iubirea, ci iubirea care se sacrifică – răstignirea lăuntrică a lăcomiei, a invidiei, a mândriei.

Niciodată să nu confunzi iubirea cu sentimentalismul.

Niciodată să nu confunzi rugăciunea cu afectarea.

Fii smerit – iubește chiar și atunci când e greu.

Și nu trata cultul bisericesc ca pe un spectacol de teatru!

Sper ca măcar unele din [toate] astea să aibă sens,

Cu cele mai bune urări,
Maica Thecla

Foto: Maica Thecla şi compozitorul John Tavener © John Tavener
Textul a fost preluat de pe site-ul pemptousia.ro

Pe site-ul Wikipedia veți găsi mai multe informații despre John Tavener, respectiv despre Maica Thecla.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Document de arhivă: Prea Fericitul Iustinian Marina – Scrisoare către Preşedintele Nicolae Ceauşescu

ctit-justinian-marina-tablou-de-pe-mormant
Prea Fericitul Iustinian Marina – Scrisoare către Preşedintele Nicolae Ceauşescu

Reproducem mai jos scrisoarea P.F. Iustinian Marina adresată Preşedintelui României Nicolae Ceauşescu. Scrisoarea aceasta va surprinde pe mulţi dintre contestatarii Prea Fericitului Iustinian. Vom observa astfel, fie şi numai prin aceste rânduri, că Prea Fericitul Iustinian nu a ezitat niciodată să folosească, faţă de autorităţile statului, un ton dur şi categoric şi să ceară acestora drepturile cuvenite ortodocşilor români. Iată mai jos dovada ca P. F. Iustinian a cerut oficial, lui Nicolae Ceauşescu, ca marile sărbători creştine să fie introduse în calendarul sărbătorilor oficiale ale ţării iar serbările de 1 mai sa fie „reduse”.

Bucureşti, 19 martie 1968

Domnului Preşedinte al Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu
Domnule Preşedinte,

Au trecut douăzeci de ani de când credincioşii cultelor religioase creştine din ţara noastră au fost puşi în situaţia de a nu mai putea cinsti cum se cuvine unele din marile sărbători ale credinţelor lor.

Ne gândim, în primul rând, la sărbătoarea Crăciunului, sărbătoare cu dată fixă: 25 decembrie, cinstită cu adâncă evlavie de creştinii din întreaga lume, indiferent de confesiunea sau cultul cărora aparţin, şi pentru care cârmuirile politice din multe ţări acordă una, două sau chiar trei zile de întrerupere a lucrului în instituţii, întreprinderi şi pe ogoare.

Credincioşii Bisericii Ortodoxe Române, Biserica marii majorităţi a populaţiei din ţara noastră, ar dori să poată cinsti şi ei această sărbătoare a întregii creştinătăţi, pentru care, de-a lungul veacurilor, poporul român a manifestat simţăminte cu totul deosebite, reflectate în tradiţii vechi cât însăşi istoria neamului şi în creaţii folclorice, poetice şi muzicale, de mare frumuseţe, în acele „Colinde de Crăciun”, capitol important în orice manual de „Istorie a literaturii române”, şi piese muzicale de mare răsunet, de autentic veşmânt românesc, în programele unor formaţii artistice care au întreprins turnee peste hotare în ultimii ani.

Credincioşii Bisericii Ortodoxe Române, care lucrează în instituţii, întreprinderi şi pe ogoare, cer să poată sărbători Crăciunul nu numai pentru că aceasta constituie o îndatorire sfântă faţă de întemeietorul credinţei lor religioase, lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi nici nu numai pentru că aceasta ar însemna readucerea unor tradiţii străvechi în actualitatea cultural artistică a neamului nostru, ci mai ales pentru că ei ştiu că ziua Naşterii Domnului este sărbătorită, prin întreruperea lucrului, în câteva din ţările cu regim politic socialist, vecine cu ţara noastră: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia.

Lucruri asemănătoare spunem şi în legătură cu sărbătoarea Paştelui, devenită, în aceşti ultimi douăzeci de ani, o duminică oarecare, sărbătorită prin întreruperea lucrului numai pentru că Paştele cade totdeauna în zi de duminică, dar pentru care credincioşii n-au cel puţin o zi de răgaz, un răgaz al reculegerii, înaintea sărbătorii, şi un răgaz al reintegrării în tradiţie, după ziua propriu-zisă a sărbătorii.

Una din sărbătorile cele mai mari este şi sărbătoarea Maicii Domnului, din ziua de 15 august, cinstită de creştinii ortodocşi şi romano-catolici în mod deosebit, ca şi sărbătorile Naşterii (Crăciunul) şi Învierii Domnului lisus Hristos (Paştele) şi, la fel, precedată de câteva săptămâni de post.

Credincioşii Bisericii Ortodoxe Române ştiu că orice întrerupere a lucrului în instituţii, întreprinderi şi pe ogoare, ca urmare a sporirii numărului sărbătorilor, înseamnă o împuţinare a producţiei şi, deci, o micşorare a venitului naţional; dar ei sunt gata să asigure Ocârmuirea noastră de stat că, ceea ce s-ar putea pierde prin întreruperea lucrului în zilele de Crăciun şi de Paşti, poate fi înlocuit prin mai buna organizare a procesului de producţie şi prin elanul cu care o colectivitate umană, deplin mulţumită sufleteşte, ştie să se avânte în muncă, restabilind astfel echilibrul economiei naţionale.

Pentru sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui, credincioşii ar consimţi bucuros la reducerea sărbătorii Anului Nou şi zilei de l Mai la o singură zi.

Vă rugăm, deci, să binevoiţi a acorda norodului drept-credincios din ţara noastră putinţa de a sărbători, după datină, Crăciunul, Paştele şi Sfânta Maria Mare, trei sărbători mari ale întregii creştinătăţi, aşa cum fac creştinii de pretutindeni, chiar cei din ţările socialiste numite mai sus. Va fi acesta un act politic cu urmări fericite pentru psihologia maselor de credincioşi de la noi, care nu va păgubi cu nimic economia noastră naţională.

Primiţi, Vă rugăm, Domnule Preşedinte, încredinţarea sentimentelor noastre de aleasă consideraţiune.

(ss) Iustinian,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Textul a fost publicat inițial în „Dosarele istoriei”,  an VIII, nr. 9/2003.
Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu

Patriarhul Iustinian, o scurtă prezentare

Iustinian Marina a fost cel de-a treilea patriarh al BOR. S-a născut, la 22 februarie 1901, în Sueşti, jud. Vâlcea. A terminat Facultatea de Teologie din Bucureşti în anul 1929, după care a fost preot paroh şi învăţător în câteva localităţi din judeţul Vâlcea, tot în această perioadă (1923-1945) activând ca director al Seminarului Teologic din Râmnicu Vâlcea. În 1945, rămas văduv, a fost ales arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor (1945-1947), fiind locţiitor de patriarh în februarie 1948. La 6 iunie 1948 a fost înscăunat ca arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al BOR, păstorind până la moarte, la 26 martie 1977. În cei 29 de ani de patriarhat a promovat şi a participat la o seamă de evenimente şi schimbări care au ridicat mult prestigiul Ortodoxiei româneşti. Prea Fericitul Iustinian Marina rămâne în istoria Bisericii noastre prin susţinutul său „apostolat social”, efort care a dinamizat viaţa socială a bisericii. A şi publicat 12 volume care cuprind toate pastoralele, cuvântările şi articolele sale, sub titlul semnificativ „Apostolat social” (Bucureşti, 1948-1976).