Arhive blog

Idiotul lui Dostoievski

idiotulHomo sovieticus versus homo christianus. Neputând să nu-l publice, comuniştii glorificau în prefeţele „Idiotului” nu pe smeritul prinţ Mâşkin (lumea îl socotea idiot), ci pe personajele-satelit, roase de vicii, „care se luptau într-adevăr cu viaţa”. Evident, din moment ce Lenin îl socotea pe Dostoievski un „arhidetestabil”. Nu şi Europa, acel „cimitir al gloriilor omeneşti”, care-l descoperă pe enigmaticul scriitor rus de-abia în perioada interbelică. Şi-l adoptă definitiv.

De Crăciunul lui 1867 F.M. Dostoievski aruncă pe foc toate schiţele Idiotului în care prinţul Mâşkin era la început un munte de orgoliu. Îl smereşte într-atât încât „cine nu-l cunoaşte râde de el; cine îl cunoaşte începe să-l ştie de frică”. Vrea să facă din acest prinţ epileptic eroul eroilor pozitivi, vrea să-l readucă pe pământ pe Însuşi Prinţul Hristos, Omul Pâine. Fără trecut şi fără viitor, prinţul aterizează într-un Petersburg de secol nouăsprezece, venit dintr-un sanatoriu elveţian. Are douăzeci şi şase de ani, se comportă stângace la tot pasul şi chiar este pălmuit. Până când primeşte o moştenire faţă de care va rămâne indiferent. Cu o copilărie congelată în Alpi, timpul lui Mâşkin se dezgheaţă pe malurile Nevei, unde se îndrăgosteşte când de Nastasia Filipovna, când de Aglaia. De amândouă numai din milă. După ce o cere în căsătorie pe prima, aceasta fuge la Rogojin, care o ucide. Prinţul Mâşkin, în final de roman, cade iar în crunta lui boală.

Acesta este epicul telegrafiat al Idiotului. Idiotul nu este un idiot, vezi şi proba de exemplară caligrafie din biroul generalului Epancin. El este prototipul omului solar care descinde într-o lume grobiană. Are o inteligenţă primară, instinctuală, nu una secundară, de om comun. Chiar Lizaveta exclamă: „A mai existat undeva un astfel de om?”. Valeriu Cristea, criticul care l-a înţeles profund pe Dostoievski, vedea în prinţul Mâşkin „un cavaler trimis neînzăuat pe câmpul de luptă”. Lui Ippolit, puştiul genial care nu înţelegea defel idealismul creştin, prinţul îi replică fără niciun dram de satiră: „Treceţi prin faţa noastră şi iertaţi-ne fericirea”. Credea în Hristos cum numai un rus o poate face, cu faţa spre natură – exclamase odată: „Frumuseţea va salva lumea!”. Iar Domnul îi compensa crizele de nebunie cu acele unice clipe de percepţie pură a realităţii. Momentul premergător epilepsiei este „un formidabil elan de trăire. Senzaţia vieţii, a conştiinţei de sine căpătau o intensitate înzecită în clipele acelea cu intermitenţe de fulger. O claritate extraordinară îi lumina mintea şi inima. (…) În ce priveşte însă faptul că toate astea ar fi într-adevăr frumuseţe şi rugă, că ar fi chiar o sinteză sublimă a vieţii, nu putea să aibă nici cea mai mică îndoială”.

Departe de ideea abstractizării lui Mâşkin. Dostoievski s-a ferit de aceasta cel mai mult. Mâşkin nu este, cum zicea Paul Evdokimov, „o fiinţă venită de pe o altă planetă”, ci este om, cu toate cele omeneşti. Mâşkin are şi el cusururi, iar cel mai mare este că nu iubeşte lumea din dragoste, ci din milă. De aici şi apologia compasiunii, care este „principala, poate chiar unica lege a existenţei pentru întreaga umanitate”. De aici şi constatarea Adelaidei că „prinţul nu că se sufoca, ci se îneca de prea plinul inimii sale generoase”.

Să fie oare cheia înţelegerii lui Mâşkin constatarea că „dragostea abstractă pentru umanitate ascunde aproape întotdeauna o iubire egoistă faţă de tine însuţi”? Pot oare să se vitregească virtuţile între ele? Totuşi, în casa Epancinilor, prinţul va da o mărturie uluitoare: „E cu putinţă oare ca omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce importanţă au necazurile şi nenorocirile mele, dacă sunt în stare să fiu fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva să tracă pe lângă un copac şi să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că-l iubeşte? (…) Uitaţi-vă la copii, priviţi aurora – acest dar al Celui de Sus, priviţi iarba cum creşte, priviţi ochii care vă admiră şi vă iubesc…

Idiotul lui Dostoievski este antitetic celui al lui Goncearov, meschinul Oblomov. Detectivii literari au descoperit cum chipul definitiv al Idiotului a fost statornicit după cel al ţarului Ivan al VI-lea, ţinut de mic într-o fortăreaţă de către Ecaterina a II-a. Captivul nu văzuse oamenii şi nici lumina soarelui, dar era de o bunătate genuină. La douăzeci de ani el este învăţat de toate, inclusiv credinţa în Dumnezeu, în Care credea, dar pe Care nu ştia că-L cheamă Hristos. Manipulat de cei interesaţi într-un eventual puci, ţarul moare asasinat de ţarină.

Dostoievski a vrut să scrie o a cincea evanghelie. Să fi fost Idiotul repetiţia generală pentru evanghelia după Dostoievski? Mâşkin rămâne „un memento al lui Crist”, „un inestimabil unicat în monotona serie umană” (Valeriu Cristea, op. cit., p. 292).

[P] Cărțile pe care le cauți!

Octavian Dărmănescu

Textul a apărut inițial în volumul lui Octavian Dărmănescu, Convertirea prin literatură, Editura Apologet, 2007. Editor Laurențiu Dumitru.

Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu

Anunțuri

Un Baraba scandinav, Pär Lagerkvist

baraba_1_fullsizeCiudat destin să fim văzuţi de sus. Pe Baraba, însă, Hristos l-a văzut faţă către faţă, orizontal, cum ar spune regizorii. O privire fugară, grea cât toate tăcerile, o privire înfiptă iremediabil în conştiinţa tâlharului. O privire care-l va urmări toată viaţa, ca o stea care n-are altă soartă decât să graviteze.

Cu Baraba (şi cu Piticul) scriitorul suedez Pär Lagerkvist a cucerit Nobelul pentru Literatură în 1951. Un regal epic şi un personaj traumatic, ca o mare sfâşiată cu spumele pe maluri. Autorul devine stenograful cutremurelor lăuntrice ale omului care a mai trăit pentru că a murit Fiul Omului. Iar Fiul Omului trebuia să moară. Ce mântuire ar mai fi fost cu trei tâlhari bătuţi în cruci? N-ar mai fi fost nici măcar istorie, căci pe atunci răstignirile erau aproape cotidiene.

Pe Baraba, Hristos nu l-a îndreptat cu de-a sila, pentru că tot ce se îndreaptă cu de-a sila se frânge. L-a lăsat să hoinărească prin Levant şi să-şi rumege pâinea amară a exilului. Perpetuu călător prin prundurile cenuşii ale vieţii, Baraba boleşte ca Adam la poarta Raiului. Se ia după Nazarinean pe Golgota. „Peste tot zăceau împrăştiate cranii şi oase, cruci prăbuşite, pe jumătate putrede, care nu mai foloseau la nimic, dar care nu erau luate de acolo, pentru că nimeni nu vroia să le atingă. (…) Din prima clipă când îl văzuse în curtea pretoriului simţise că era ceva neobişnuit cu acest om. Ce anume, nu ştia să spună, doar că aşa simţea. Nu mai văzuse niciodată un altul ca el. Sau poate că, venind direct din temniţă, ochii nu i se mai obişnuiseră cu lumina” (Pär Lagerkvist, Baraba, trad. Liliana Donose Samuelsson, Ed. Humanitas, 2001, p. 7).

Urmează un crescendo epic cadenţat: Baraba se întâlneşte prin Ierusalim cu Petru, dar trebuie să plece, pentru că oamenii îl socoteau un paria. „- Cum, nu ştii că Învăţătorul în locul lui a fost răstignit?” (p. 30). Baraba stă suspendat în lumea primilor creştini, caută, încearcă să afle mai mult despre Nazarinean, dar îi lipseşte credinţa. Lagerkvist îl pune să se întâlnească cu o mironosiţă, care îi vesteşte Învierea. „Spuneau că murise pentru el. Posibil. Dar nimeni nu putea tăgădui că murise pentru el, pentru Baraba! De fapt, el îi era mai aproape decât ceilalţi, mai aproape decât oricare altul, erau uniţi într-un fel cu totul deosebit” (p. 45). Mai mult, Baraba se duce la Lazăr cel înviat din morţi, un rar exemplu de mutism. Nu spunea nici în ruptul capului cum fusese dincolo, în Împărăţia morţii, ci vorbea numai despre rabinul din Galileea, Care-l chemase înapoi, la viaţă.

Baraba asistă pe furiş la o liturghie, însă este scos afară în sudalme. După lapidarea Mariei Magdalena – o scenă de un dramatism literar întocmit după toate rigorile înalte ale artei –, Baraba se întoarce noaptea la locul martiriului, o ia şi o îngroapă pe ea, cea care-i spusese cea mai mare poruncă a Galileeanului: „Să vă iubiţi unii pe alţii!”. Se întoarce iarăşi la ai săi, care doreau să-i conducă împotriva romanilor.

Însă ceva se întâmplase cu el. Baraba simţea că i se topesc zăpezile veşnice ale orgoliului, care-l încărunţiseră. După fuga în deşert, îl găsim sclav într-o mină cipriotă, legat cu fierul cătuşei de Sahak, creştin ascuns, care-l întreba mereu cum a fost Messia. Însă Baraba e prea tăcut, suportând cu greu intensitatea prezentului simplu. Într-adevăr, Lagerkvist îşi conectează personajul la înaltă tensiune existenţială. Adus în faţa procuratorului din Paphos, nici măcar nu ştie de ce are înscris pe tăbliţa de sclav însemnele creştine: „- Pentru că aş vrea tare mult să cred, spuse Baraba, fără să-şi ridice ochii către niciunul dintre ei” (p. 111). De aceea romanul îi va mâzgăli inscripţia cu vârful pumnalului, la retragerea din post luându-l cu el la Roma.

Iată-l pe Baraba acolo unde duceau toate drumurile. Căutându-i pe creştini într-o grotă, sclavul evreu se pierde prin coridoarele întunecate. Este punctul terminus al agoniei lui ascunse: frica de moarte. „Simţi că se sufocă. Şi dintr-o dată se puse pe goană, nebuneşte, îngrozit, aşa, la întâmplare, împiedicându-se de treptele pe care nu le vedea, din galerie în galerie, căutând să ajungă la ieşire şi să scape din împărăţia morţii …” (p. 125).

Scăpând cu greu din acel labirint fără cer, Baraba dă cu nările de aerul liber de afară. Atunci înţelege o taină ascunsă: creştinilor nu le e frică de moarte. „Iar ei se adunau în împărăţia morţii ca să se roage Dumnezeului lor, ca să se unească împreună cu el şi unii cu alţii. Lor nu le era teamă de moarte, o învinseseră” (p. 127). Este momentul criză. Baraba se crede creştin şi dă foc unui depozit de ulei, crezând că a venit Împărăţia. Nero îl va răstigni.

Cu puţin înainte, nimerise în temniţă cu Petru, care-l recunoscuse imediat: „E un om nefericit, le spuse, şi nu avem niciun drept să-l judecăm. (…) Nu avem noi dreptul să-l judecăm pe un om fiindcă nu are un Dumnezeu” (p. 136).

[P] Cărțile pe care le cauți!

Octavian Dărmănescu

Textul a apărut inițial în volumul lui Octavian Dărmănescu, Convertirea prin literatură, Editura Apologet, 2007. Editor Laurențiu Dumitru.

Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu

Scrisorile lui Sfredelin

sfaturile-unui-diavol-batran-cs-lewisOmul văzut de jos, de sub picioarele lui. Interesul cărţii The Screwtape Letters (1942) rezidă nu în unghiul perfid de vizualizare a omului de către diavol (Părinţii demască din belşug optica diavolului), ci în stilul ei. Scris inteligent, volumul este un tratat general de psihologie umană turnată într-un tipar literar englezesc, de ironie calmă şi detaşată. C. S. Lewis (1898-1963) nu-l supralicitează deloc pe diavol descriindu-i viclenia, ci numai îl demască, arătându-l în bucătăria perfidă a urzelilor sale. Finalul cărţii dezvăluie un diavol umil, învins de virtutea umană şi condamnat să fie mâncat de ceilalţi, pedeapsă aplicată în iad celor care eşuează în hoţia de suflete.

Omul este precar, deci poate fi uşor năruit. Diavolul îl cunoaşte mai bine pe om decât se cunoaşte omul pe sine însuşi. Deci diavolul cunoaşte viaţa, singura lui raţiune fiind de a o complica: celor buni le urează viaţă lungă întru ispitire, pe cei răi i-ar omorî cu mâna lui, numai să-i ia nepocăiţi: „Cât de valoros e timpul pentru noi se vede din faptul că Duşmanul ne acordă atât de puţin din el. Majoritatea rasei umane moare la o vârstă fragedă; dintre cei care supravieţuiesc, mulţi mor la anii tinereţii” (C. S. Lewis, Scrisorile unui diavol mai bătrân către unul mai tânăr, trad. Sorana Corneanu, Humanitas, 2007, p. 150). Sofist intrat în rezervă, Sfredelin scrie sfaturi altui drac, Amărel. Sfredelin nu este un grafoman, ci sfaturile sale sunt cvasi-telegrafice, sentenţioase, izvorâte dintr-o lucidă experienţă. Umorul este la el acasă, omul este subiect de amuzament în toate paginile, aceasta fiind de fapt savoarea lucrăturilor diavoleşti. Dracul râde de neputinţa trupului omenesc, de mândrie, de prostie, de toate căderile inerente naturii umane: „regula la oameni e că, după ani de trai împreună, fiecare ajunge să găsească în celălalt tonuri ale vocii şi expresii ale feţei care îi repugnă cumplit” (p. 24). Dracul se amuză: o distracţie pe cinste stă „în a-l face pe om să cedeze tocmai când (numai de-ar fi ştiut) mai avea puţin şi scăpa” (p. 159). În plus, dracul nu iartă nimic omului.

Diavolul este o lipsă care se cere împlinită. El are nevoie de suflete pierdute pentru a-şi umple un gol, un vid hămesit prin cădere: „pentru noi un om e în primul rând sursă de hrană; ce urmărim noi e să-i absorbim voinţa într-a noastră şi prin digerarea sinelui să ni-l mărim pe al nostru. (…) Noi căutăm vite care să ne devină hrană; El îşi doreşte slujitori care să-i devină fii. Noi vrem să aspirăm înăuntru; El vrea să dăruiască în afară. Noi suntem ca nişte vase golite care ar vrea să se umple; El e plin şi se revarsă” (pp. 47, 48). Organizaţi pe haite, dracii sunt profesori într-ale ispitirii, alţii iau lecţii. Domestici, casnici ai omului, ei cresc odată cu el, îi învaţă obişnuinţele, îi cultivă viciile. Între ei există divergenţe de metodă, la ei se dau şi se iau palme, se face autocritică, se dau rapoarte concise despre „pacienţi”, se împrumută informaţii utile despre cel aflat în cauză. La ospeţele lor infernale, dracii se înfruptă din chinurile omeneşti şi din colegii lor care au eşuat. Cei pricopsiţi cu mai multe suflete urcă în grad pe Scara Infernală, trecând de la Departamentul Ispitiri în administraţie.

Diavolul contează pe faptul că omul nu este perfect. În faţa diavolului omul este un jalnic animal cu crize, puţine şi acelea, de umanitate. Un animal prostit de confort şi un aprig hedonist, producător de salivă. Nici un respect pentru om, cel pentru care Dumnezeu s-a arătat cu mai multă dragoste decât pentru el. De aceea îşi permite, cu acordul Domnului, să-l sape la temelie şi să intre peste el, siluindu-i visele. Pentru diavol oamenii sunt „animale pe două picioare” (p. 19), „amfibieni – jumătate spirit, jumătate animal” (p. 46), bipede fără păr cărora Dumnezeu, în marea Lui aristocraţie, „le dă întotdeauna înapoi cu dreapta ce le-a luat cu stânga” (p.78). Dumnezeu „chiar vrea să umple universul cu stârpiturile Lui nesuferite care să-I preia chipul şi asemănarea (…). El nu poate răpi. El poate doar chema. Ignobilă încăpăţânare, să vrea să-şi ia porţia, dar bucatele să rămână întregi; creaturile trebuie să fie una cu El, şi totuşi ele însele” (p.48).

Spirite baroce, dracii lucrează microscopic, pe amănunt. Ce este rău la Dumnezeu este bine la diavol, şi invers (tehnica „ventricolului diabolic” spunea Lewis, p. 170). Satisfacţia iadului este nefericirea omului. Diavolul n-are altă şansă de a da în Dumnezeu decât indirect, prin om: „nefericirea astfel obţinută e de soiul cel mai ales şi îşi păstrează foarte mult timp buchetul” (p. 109). Sarcini delicate, trudă, efort, roade din belşug. Cu toate acestea, situaţia diavolului este mereu precară, sortită năruirii, deoarece mila Domnului are valoare de lege universală. Nu există un principiu al armelor egale. Tragismul diavolului vine când toată şandramaua i se năruie – omul a mers şi s-a împărtăşit de Dumnezeu. Arsenalul lui de ispite nu sunt decât elefanţi pe picioare de ţânţar. Un octogenar libidinos poate fi iertat pentru toată viaţa lui strâmbă chiar pe patul de moarte, numai dacă ar face dovada unui strop natural, neaditivat, de căinţă (p. 191).

Însă dracul are mereu de lucru. Fin psiholog, el nu cade în disperare, ca oamenii, ci îşi începe munca din nou, îndrăzneţ, cu îndoite puteri, doar este expert în exploatarea lipsurilor umane. Dacă iadul certifică incapacitatea unuia, trimite pe altul. Toţi sunt însă pricepuţi la capitolul întreţinerea viciilor, cea mai mare păcăleală făcută omului: „O sete din ce în ce mai mare după o plăcere din ce în ce mai mică: iată formula. E mai sigură şi are stil. Să-i iei omului sufletul şi să nu-i dai nimic în schimb – mai mare bucurie nici că se poate pentru inima Tatălui Nostru” (p. 52). Nu contează mijlocul prin care ispiteşte, scopul trebuie să fie atins: „Nu e mai bună crima decât sunt cărţile de joc, dacă sufletul se dă pe o şeptică” (p. 69).

[P] Cărțile pe care le cauți!

Octavian Dărmănescu

Textul a apărut inițial în volumul lui Octavian Dărmănescu, Convertirea prin literatură, Editura Apologet, 2007. Editor Laurențiu Dumitru.

Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu

Legenda Marelui Inchizitor

glazunov-marele-inchizitor

K. Leontiev l-a acuzat pe Dostoievski pentru „creştinismul lui trandafiriu”, un ecumenism în faşă, o manie a armoniilor. Avem motive solide să nu-i dăm dreptate lui Leontiev. Legenda Marelui Inchizitor, pusă în gura lui Ivan Karamazov, o probează convingător. Este cel mai dur atac la adresa catolicismului şi, totodată, pamfletul numărul unu al literaturii universale. Venind a doua oară pe pământ, Iisus Hristos descinde într-o Sevillie de secol şaisprezece. O Sevillie totalitară, dresată de Marele Inchizitor şi condusă dictatorial, o Sevillie în care Biserica Catolică arestase timpul evului mediu. Această venire „necanonică” a lui Iisus, fără surle, fără trâmbiţe, în haina umilinţei şi a dragostei pentru om, precum odinioară, surprinde cetatea: Fiul Omului face minuni la tot pasul, gloate întregi Îl urmează, rugurile Inchiziţiei încetează să mai ardă. Până când cardinalul Sevilliei, Marele Inchizitor, Îl arestează şi-L aruncă în beci.

Coborând singur în pântecele temniţei, Marele Inchizitor intră cu un opaiţ în hruba musafirului nepoftit. Având „aproape 90 de ani, înalt şi drept, cu faţa suptă şi cu ochii adânciţi în orbite”, cardinalul expert în autodafeuri procedează cu sistemă: întâi se spovedeşte lui Iisus. Da, a fost şi el pustnic, a căutat şi el perfecţiunea sfântului, dar şi-a dat seama că Dumnezeu a lăsat lumea tocmită prost. Şi a revenit în ea ca să o repare. Faţă de oameni nutreşte un dispreţ înfăşat creştineşte într-o milă expusă, la vedere, pe amvon. Discursul creşte abil gradat şi ia toate semnalmentele unui rechizitoriu.

De ce a coborât din înălţimea cerului să-i strice turnul ridicat cu atâta trudă pe atâtea ruguri? Ce caută El în lumea lui? N-a refuzat El odată, în pustiu, cheile lumii? De ce n-a făcut pâini din pietre? Lumea toată L-ar fi urmat pentru totdeauna şi n-ar mai fi rămas doar Stăpânul celor puţini şi tari. De ce nu S-a aruncat de pe Templu, de ce n-a coborât de pe Cruce? Ar fi robit întreaga lume, i-ar fi hipnotizat real şi irevocabil pe toţi, ar fi fost Stăpânul tuturor! De ce preţuieşte El atât de mult libertatea omului, când nici măcar acesta nu ştie s-o folosească? „Ceea ce doreai Tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vârât pe veci frica în oase”. Libertatea, acest „dar funest”, este cea mai insuportabilă obligaţie pentru om. Libertatea, pe care „singuri plocon” o aduc celor puternici. Da, hotărât lucru: Iisus a îndrăznit să vină în faţa oamenilor „cu mâinile goale”, pentru că ce le-a adus, libertatea, nu conferă fericirea.

Bătrânul cardinal copleşeşte printr-o sinceritate cinică. El vede viitorul în cel mai actual sens global şi consumist (Fraţii Karamazov a fost scris în 1879): atunci când cei „o sută de mii” de conducători vor stăpâni pământul, vor asigura sclavilor ghiftuiţi „o fericire tihnită şi umilă, o fericire pe măsura unor făpturi nevolnice”. „Nici vorbă că o să-i punem să muncească, dar în orele libere vom căuta să le înjghebăm o viaţă plăcută, ca un joc de copii, cu cântece naive, cu coruri şi dansuri nevinovate. O, le vom da voie chiar să şi păcătuiască, ştiindu-i slabi de înger şi bicisnici (…)”. De aceea, pentru Marele Inchizitor, „Vino, Doamne Iisuse!” este atât de absurd, atât de inoportun.

Iisus se ridică din colţul Lui, vine la bătrân şi îl sărută. Luat prin surprindere, prelatul pleacă din celulă, anulând arderea pe rug a Domnului: „Du-Te şi să nu mai vii… să nu mai vii… niciodată, niciodată!”. Berdiaev l-a înţeles cel mai bine pe marele Inchizitor: el nu crede nici în Dumnezeu, nici în om. El este chiar antihrist. Acest atlet al ateismului ia apărarea lumii (Îi impută lui Hristos „că e prea exigent cu posibilităţile speţei umane”, vezi Valeriu Cristea, „Dicţionarul personajelor lui Dostoievski”, Cartea Românească, 1983, p. 241) nu din convingere, ci din dorinţa de a o avea el toată. Pe de altă parte, tăcerea desăvârşită a lui Hristos este „tăcerea omului care a înţeles totul” (ibidem). Creştinismul a luat-o alăturea cu drumul, frica a înlocuit curajul, mila a devenit industrie.

Legenda Marelui Inchizitor este cronica unui eşec anunţat: dacă Hristos ar mai veni încă o dată pe pământ, oamenii L-ar crucifica din nou. Nu şi dacă le-ar înmulţi în fiecare zi pâinile sau le-ar vindeca toţi bolnavii.

[P] Cărțile pe care le cauți!

Octavian Dărmănescu

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 18 / februarie 2011, editor Laurențiu Dumitru.
Foto : Ilya Glazunov, ilustrând Legenda Marelui Inchizitor din romanul “Frații Kramazov” a lui F. M. Dostoievski

Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu