Arhive blog

Biblia și Stăpânul inelelor. Reflecții creștine la un film al vremurilor noastre

lordoftherings_web

Într-o vreme a derivei filmului hollywoodian, asezonat cu imoralitate sau grotesc, vă invit să ne aruncăm o altfel de privire asupra unui film care a făcut furori acum câţiva ani!

„Stăpânul inelelor” este o producţie cinematografică cel puţin interesantă, mai ales din perspectiva asemănărilor pe care mi le-am permis a le identifica în concordanţă cu evenimentele descrise prin revelaţie dumnezeiască în Sfânta Scriptură! Nu am citit toate cronicile acestui film, dar – cu ajutorul Bunului Dumnezeu – am să încerc să vă prezint câteva momente biblice la care m-au trimis pe mine cu gândul etapele şi personajele filmului, chiar dacă se prea poate să nu aibă legătură cu dorinţa scenaristului şi a regizorului!

M-a surprins de la bun început faptul că nu se pomeneşte numele Dumnezeului care-l susţine pe vrăjitorul Gandalf cel Sur, devenit, într-un fel de „schimbare la faţă”, Gandalf cel Alb, într-un moment de apogeu al vieţii sale, chiar înainte de marile încercări – realizări ce-l aşteptau, aşa cum Mântuitorul nostru Iisus Hristos Şi-a arătat slava Sa apostolilor înainte de plinirea misiunii Sale pământeşti! Am bănuit această chestiune fiind în relaţie cu acea socotinţă a evreilor de a nu pomeni numele lui Dumnezeu direct, ci prin numiri suplinitoare, ca „Cel Înalt”, aşa cum, în film, tot timpul prezenţa unei Forţe supreme se face simţită şi este invocată tacit, dar nu se evidenţiază direct.

Este demn de reţinut şi asemănarea dintre alt nume al lui Gandalf, Mitrandir (nume legat probabil de cultul zeului Mithra – zeul păgân al soarelui, al luminii, mai cu seamă că Saruman, numele din film al vrăjitorului care s-a depărtat de Lumină, ca şi îngerul biblic Lucifer, seamănă mult cu Ahriman, zeul rău din Zoroastrism, un cult derivat din Mithraism), comparaţia dintre el, prin urmare, şi Melchisedech, preotul şi împăratul din Sion care l-a întâmpinat şi binecuvântat pe patriarhul biblic Avraam, o persoană despre care se ştie foarte puţin, ca şi despre personajul din film, dar care impune acelaşi respect şi pe care nu ni-l putem imagina prea diferit la arătare.

Tot chipul lui Gandalf ne face atenţi asupra pustnicilor şi, în general, contemporanii noştri sfinţi, mai mult sau mai puţin ştiuţi, de care lumea nu este vrednică.

Bineînţeles că personajul care Îl aseamănă cel mai potrivit pe Domnul Hristos este Frodo, un reprezentant al celor mai mărunţi locuitori ai pământului, cei mai neînsemnaţi pentru ochii multora, aşa cum Mesia „dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui, noi toţi ne-am vindecat”, cum ne explică Sfântul prooroc Isaia.

Când şi-a împlinit misiunea, Frodo a exclamat: „It`s done!” (Săvârşitu-s-a!), nu „I did it!” (Am reuşit!), arătându-ne încă o dată, indirect, că nu trebuie să ne punem pe noi drept realizatori ai faptelor noastre bune, ci pe Dumnezeu, Cel fără de care nu le putem duce la capăt; el se aseamănă şi aici cu Iisus, care a rostit aceleaşi cuvinte pe Cruce, dându-ne pildă de smerenie!

Cămaşa sa de mithril realizată de Doamna elfilor nu este oare o imagine a cămăşii Domnului, făcută de Maica Domnului, pe care s-au socotit soldaţii, aşa cum pentru ea s-au omorât între ei multe orci!?

Şi pentru că veni vorba de aceste arătări, am şi acum în faţa ochilor trupurile lor noroioase, gelatinoase şi schimonosite fioros; nu pot fi decât reprezentări care ar fi bine să ne trezească măcar un pic şi să evităm prin viaţa noastră să ajungem pe ghiara unora ca ei! Ştiu că unii nu cred în existenţa Iadului, dar asta nu înseamnă că nu există, ci doar că se feresc ei să realizeze! Cât despre teritoriul lor, Mordor, echivalentul iadului în opinia mea, se spune şi în film, ce se simte în mijlocul lui: „Aici niciun loc nu e sigur!”. Asta ne va aştepta dacă nu ne vom mântui: o perpetuă stare de frică şi morbiditate!

Un loc aparte îl are oastea trădătorilor, a celor care şi-au pierdut demnitatea, dar care au recâştigat-o prin împlinirea jurământului dat! Este vorba de fiecare dintre noi, cei ce trădăm dragostea lui Dumnezeu în fiecare clipă; Îl rugăm să ne fie alături, ne este, dar noi ne arătăm indiferenţi şi ne întoarcem la patimile de dinainte! Lupta lor este pentru îndreptarea vieții, iar asta trebuie să ne însuflețească să îndreptăm viața noastră pentru a câștiga locul gătit nouă de Dumnezeu înainte de facerea lumii! Dar, spre deosebire de film, noi putem să ne ostenim pentru a ajunge la viaţa veşnică doar acum, în viaţă, nu după moarte!

Minunată este „frăţia inelului”, cei care pun mai presus de orice virtutea prieteniei, a luptei pentru bine şi frumos, darul cumpătării şi agerimii, spiritul de toleranţă şi loialitate, curajul în faţa morţii şi jertfelnicia de bună voie, oferind astfel exemplu bun de vieţuire chiar şi detractorilor Sfintei Scripturi şi a Bisericii, care nu socotesc actuale nici aceste calităţi, nici modelul oferit de Sfinţii Ortodoxiei.

Demnitatea lor ne aduce aminte de îndemnul patristic de a nu căuta ispita, de a nu ne declara apţi de a ne împotrivi răului, dar de a sta tari, fără frică şi cu multă credinţă în Dumnezeu în faţa oricăror pofte şi atacuri mai mult sau mai puţin văzute.

De asemenea, ei ne învaţă că important este cum trăim! Toţi vom muri cândva, dar contează cât de curaţi vom fi atunci! Cu curaj să înfruntăm răul provocat de alţii sau chiar tentați de propriile noastre porniri păgubitoare vieţii veşnice, vieţii pentru care spuneam ca nu ne putem pregăti decât aici! În trilogie se fac referiri la „meleagurile înverzite” şi „tărâmurile albe” povestite de Mitrandir lui Merry, ca despre viaţa de apoi, de după adormirea trupului, aşa cum la slujbele ortodoxe ale înmormântării se arată că drepţii ajung acolo unde „nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”, în minunata „verdeaţă”!

De departe cel mai semnificativ exemplu este dat de aceşti viteji, oamenilor politici de astăzi, care – din păcate şi în marea lor majoritate – sunt departe de chipul demn, bărbătesc al unor demnitari adevăraţi, vrednici de respect! Popoarele din film au avut conducători pe măsură, de seamă, care nu s-au furişat de responsabilităţi şi au purtat stindardul speranţei până la capăt! Şi aşa au învins!

Şi cum se poate să nu ne trimită simţirea spre Maica Domnului, când o vedem pe Galadriel, Doamna Luminii din film, care îi va ajuta pe micuţii hobbiţi când vor fi mai la ananghie, aşa cum Preasfânta Fecioara Maria îi ajută pe cei ce o cheamă cu dragoste şi încredere, mărturie dată mai ales de cei care s-au vindecat prin mijlocirea dânsei! Elfii şi Vulturii ne aduc aminte de Sfinţii Îngeri, care şi ei ne sunt trimişi la greu; enţii, păzitori ai pădurilor, ne fac să ne gândim la comuniunea primordială dintre om şi natură, stare în care Dumnezeu ne-a creat să trăim şi pe care să o apărăm; şi tot ei ne amintesc din păcate şi de defrişările masive şi total nelalocul lor, din ultimii zeci de ani, pentru care vom da socoteală, deoarece noi ar trebui să ocrotim natura şi s-o îndumnezeim, nu s-o speculăm după „bunul” plac! Iar gnomii şi ceilalţi hobbiţi, nu sunt ei oare asemănători cu prietenii noştri adevăraţi, Sam fiind chiar un fel de voce a conştiinţei, cel care permanent îi readucea aminte lui Frodo ce are de făcut şi-l îndemna să continue!? Purtarea și păzirea inelului de către Sam „cel înţelept”, nu are cum să nu ne aducă aminte de purtarea poverii Sfintei Cruci de către Iosif din Arimateea, „sfetnicul cel cu bun chip”, pe drumul Golgotei!

Văgăuna lui Helm nu este altceva decât o amintire a grotelor în care se adunau primii creştini de frica prigonitorilor păgâni, mânaţi de diavol!

Despre Sauron, răul, semnalizat în peliculă mai ales prin ochiul care vede multe, trebuie spus că el ne arată o dată în plus micimea puterii celui potrivnic. El vede numai într-o singură direcţie, acolo unde bate ochiul sau, nu este atotvăzător ca Dumnezeu şi primeşte această putere doar când omul îi slujeşte, când omul se lasă pradă tentaţiilor, când i se supune fie prin curiozitate nefirească, lipsită de ţinta mântuirii (ca Merry şi bolul de sticlă), fie prin patimă (ca atracţia mândriei şi a puterii, în special a inelului, ca cei 9 prinţi vrăjiţi – altă reprezentare a celor 9 cete îngereşti, ca Saruman – Lucifer care s-a dat răului sau prin ucidere, ca Smeagol – Gollum). Numai Dumnezeu este atotputernic! Diavolul doar îl imită, încercând să ne păcălească pentru a ne robi!

Minas Tirith, ultima citadelă a oamenilor, din film, este mai degrabă o expresie a Raiului, pentru că are multe locaşuri aşezate în trepte, după apropierea noastră de Dumnezeu, decât un simplu zgârie-nori babelian! Este un locaş semnificativ pentru cei ce doresc legătura cu Lumina! Cu Dumnezeu! Şi lupta pentru cucerirea ei de către forţele răului este simbol al prigoanei de dinainte de sfârşitul lumii, când toţi cei care nu vor ceda presiunii diavoleşti de tot felul vor fi asupriţi până la sânge! „Dar cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”, spune Cel mai bun prieten al nostru, Hristos.

[P] Cărțile pe care le cauți!

Amintesc doar şi faptul că Sfinţii Părinţi îl numesc pe om – „inelul” de legătură dintre toate cele create (duhuri bune şi materie), persoana prin care întreaga lume are posibilitatea să se mântuiască ori să piară, dacă el se despătimeşte, ajungând aşa cum a fost creat, şi mai bun prin darul lui Dumnezeu, aşa cum de topirea inelului din film, în hăul unde a fost făurit, a depins înfrângerea lui Sauron, personificarea răului. Inelul Îl poate reprezenta şi pe Domnul Hristos Însuşi, pentru că Maica Domnului, e „Muntele cel netăiat din care S-a tăiat Piatra cea din capul unghiului”, după cum ne este descoperită această taină în mod simbolic în cartea profetului Daniel.

Întregul film este o imagine plasticizată a războiului dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric, dintre frumuseţe şi hidoşenie, dintre înţelepciune şi viclenie, dintre curaj şi laşitate, aşa cum Dumnezeu ne descoperă prin Biblie aceleaşi contre, sfătuindu-ne să alegem calea bucuriei şi a vieţii, chiar dacă e mai anevoioasă şi trebuie s-o păşim cu hotărâre.

Avem, prin urmare, de-a face cu un film bun, de revăzut din când în când, bineînţeles filtrat prin învăţătura biblică a Bisericii, ca tot programul tv în general.

Cu nădejdea că ne-am mai desluşit câteva înţelesuri biblice, vă îmbrăţişez cu drag şi vă transmit spor binecuvântat!

Pr. Ciprian Dragomir

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 21 / octombrie 2011, editor Laurențiu Dumitru.
Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu

lord-of-the-rings-e1447148085756

 

Anunțuri

De când este permis consumul de carne?

carne-meat-1

În dimensiunea alimentară, postul ortodox presupune înfrânarea de la produsele „de dulce” – carne, ouă, lapte cu toate derivatele lui, adică tot ce conţine proteină animală şi predispune, în cantităţi crescute, la agresivitate. Este o chemare spre reîntoarcere la starea edenică, atunci când primii oameni se hrăneau numai cu vegetale. În schimb, catolicilor le este permis consumul de lactate şi ouă, nu şi de proteine din carne. Dar de când a fost îngăduit consumul de carne?

„Şi a zis Dumnezeu: Iată am dat vouă toată iarba ce face sămânţă de semănat, care este deasupra a tot pământul, şi tot pomul care are întru sine rod cu sămânţă de semănat va fi vouă mâncare. Şi tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se târăsc pe pământ, care au în sine suflet viu, toată iarba verde de mâncare. Şi s-a făcut aşa” (Facere 1, 29-30).

Dintru început, când pământul şi toate făpturile erau încă noi, oamenilor şi chiar animalelor li s-a dat să se hrănească doar cu verdeţuri. Sfântul Vasile cel Mare nuanţează: „Dumnezeu nu a zis V-am dat peştii spre mâncare, v-am dat vitele, târâtoarele şi cele cu patru picioare. Nu pentru aceasta le-a făcut, zice Scriptura. În fapt, întâia legiuire îngăduia folosirea fructelor, că încă eram socotiţi vrednici de Rai. Ţie, ca şi fiarelor sălbatice şi păsărilor, se dau fructe, verdeţuri şi ierburi. Şi totuşi aceste fiinţe, supunându-se legii firii, se hrăneau cu fructe” (Sfântul Vasile cel Mare, Despre obârşia omului- II, pag. 6-7).

După ucigătorul Potop mondial, Creatorul a repetat binecuvântarea edenică către înţeleptul Noe, cu câteva amendamente: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi pe el …sub mâinile voastre le-am dat. Şi tot ce se mişcă şi viază va fi vouă de mâncare, ca nişte buruieni de ierburi le-am dat vouă toate” (Facere 9, 1-3). Se înţelege şi de aici că „ab initio”, animalele şi omul erau ierbivore şi frugivore. Ştiinţa actuală, făcând uz de ceea ce se ştie despre materie, despre anatomia şi fiziologia carnivorelor, va protesta. Înainte de căderea omului în păcat, proprietăţile materiei şi legile ei erau diferite, din moment ce o dată cu omul, toată creaţia a cunoscut stricăciunea. Compatibilitatea trupurilor făpturilor cu materia înconjurătoare era alta: îngăduia nu numai asimilarea, dar chiar asimilarea fără resturi, aşa cum va fi în Împărăţie după transfigurarea materiei la Parusia Domnului.

Suport al vieţii era atunci şi va fi din nou în viaţa veşnică din Împărăţia Cerurilor harul divin, nu aportul extern de materie pe post de combustibil. Consumul se făcea şi se va face doar ca, prin împlinirea „poftei” sufletului, putere poftitoare dată de Ziditor, să se bucure şi să dea slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru toate.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

După neascultarea protopărinţilor Adam şi Eva „făptura a fost supusă deşertăciunii, nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20), iar harul sfânt s-a retras treptat. Materia şi-a schimbat proprietăţile, asimilabilitatea deplină a vegetalelor de către orice animal a încetat. Atotştiinţa şi preştiinţa divină au făcut ca El să aşeze din start în raţiunile lor posibilitatea contracarării acestei schimbări. Necuvântătoarele care aveau în ele raţiunea de a fi carnivore, implicit anatomia şi fiziologia adecvate, au trecut la consumul de carne. Aşa se înţelege de ce Dumnezeu nu s-a mai referit la animale în porunca noahică, precum şi afirmaţia că, după alungarea din rai, omul a găsit animalele ostile, după ce mai înainte toate îi erau supuse pentru harul ce era în el. Întăreşte prin cuvânt mesajul postitorul Vasile al Cezareei: „Dar, după Potop, când omul şi-a schimbat felul vieţuirii şi s-a depărtat de hotarul rânduit lui, Domnul, cunoscând că omul este risipitor, i-a îngăduit folosirea tuturor felurilor de hrană. Prin această îngăduinţă, şi celelalte dobitoace au fost slobozite să le mănânce. De-atunci leul este mâncător de cărnuri şi tot de atunci caută vulturii stârvuri” (op. cit., 6-7).

Aşa cum omul căzut, mai târziu îşi amintea ceva despre rai şi a imaginat tot felul de mituri înainte de a i se redescoperi Dumnezeu, şi carnivorele îşi mai „amintesc” ceva despre vremurile paradisiace în care se hrăneau cu vegetale. Deseori vedem câini sau pisici care caută singure tămăduire mâncând iarbă, ca o „amintire” de la începuturi.

Potrivit noilor împrejurări după Potop i s-a îngăduit salvatorului Noe să mănânce carne. Şi cum lui Adam i s-a dat porunca să ţină un post – nemâncarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului – la fel şi lui Noe i se dă o poruncă: să nu mănânce sângele. După rânduiala alimentară a iudeilor, sângele scurs dintr-un animal junghiat, iar nu sugrumat, era adus prinos lui Dumnezeu. O lămurire importantă aduce Sfântul Ioan Gură de Aur, care afirmă că porunca privitoare la sânge a fost dată spre a se împotrivi înclinaţiei omului spre ucidere, spre a-l face blând, îngăduindu-i totuşi să mănânce carne. În învăţătura Apostolilor descrisă în „Fapte”, una dintre poruncile date neamurilor convertite la învăţătura lui Hristos, referitoare la regimul alimentar, era aceea de a nu mânca animale sugrumate din care sângele nu se scursese (cf. Fapte 15, 20, 29). Însă consumul de carne era permis pentru slăbiciunea firii (Fapte 10).

Astăzi s-a observat că mari consumatori de proteine animale sunt mai predispuşi către agresivitate şi îşi înalţă mai greu rugăciunea către cer. Nu întâmplător, experienţa milenară a monahismului răsăritean demonstrează la ce culmi de rugăciune şi spiritualizare pot ajunge postitorii, renunţând la consumul de carne, dar mai ales la patimile devoratoare. În acest ton încheie marele Vasile: „Astfel era întâia zidire, şi tot astfel va fi reaşezarea ce va să vie. Omul se va întoarce la vechea sa alcătuire, lepădând răutatea, viaţa împovărată de griji, robirea sufletului faţă de nevoile zilnice. După ce va fi lepădat de toate, se va întoarce la viaţa Raiului cea nerobită patimilor cărnii, cea slobodă, viaţa întru apropierea lui Dumnezeu, părtaş vieţii celei îngereşti”.

Pr. Prof. Cornel Dragoș

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 20 / mai 2011, editor Laurențiu Dumitru.
Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu