Idiotul lui Dostoievski

idiotulHomo sovieticus versus homo christianus. Neputând să nu-l publice, comuniştii glorificau în prefeţele „Idiotului” nu pe smeritul prinţ Mâşkin (lumea îl socotea idiot), ci pe personajele-satelit, roase de vicii, „care se luptau într-adevăr cu viaţa”. Evident, din moment ce Lenin îl socotea pe Dostoievski un „arhidetestabil”. Nu şi Europa, acel „cimitir al gloriilor omeneşti”, care-l descoperă pe enigmaticul scriitor rus de-abia în perioada interbelică. Şi-l adoptă definitiv.

De Crăciunul lui 1867 F.M. Dostoievski aruncă pe foc toate schiţele Idiotului în care prinţul Mâşkin era la început un munte de orgoliu. Îl smereşte într-atât încât „cine nu-l cunoaşte râde de el; cine îl cunoaşte începe să-l ştie de frică”. Vrea să facă din acest prinţ epileptic eroul eroilor pozitivi, vrea să-l readucă pe pământ pe Însuşi Prinţul Hristos, Omul Pâine. Fără trecut şi fără viitor, prinţul aterizează într-un Petersburg de secol nouăsprezece, venit dintr-un sanatoriu elveţian. Are douăzeci şi şase de ani, se comportă stângace la tot pasul şi chiar este pălmuit. Până când primeşte o moştenire faţă de care va rămâne indiferent. Cu o copilărie congelată în Alpi, timpul lui Mâşkin se dezgheaţă pe malurile Nevei, unde se îndrăgosteşte când de Nastasia Filipovna, când de Aglaia. De amândouă numai din milă. După ce o cere în căsătorie pe prima, aceasta fuge la Rogojin, care o ucide. Prinţul Mâşkin, în final de roman, cade iar în crunta lui boală.

Acesta este epicul telegrafiat al Idiotului. Idiotul nu este un idiot, vezi şi proba de exemplară caligrafie din biroul generalului Epancin. El este prototipul omului solar care descinde într-o lume grobiană. Are o inteligenţă primară, instinctuală, nu una secundară, de om comun. Chiar Lizaveta exclamă: „A mai existat undeva un astfel de om?”. Valeriu Cristea, criticul care l-a înţeles profund pe Dostoievski, vedea în prinţul Mâşkin „un cavaler trimis neînzăuat pe câmpul de luptă”. Lui Ippolit, puştiul genial care nu înţelegea defel idealismul creştin, prinţul îi replică fără niciun dram de satiră: „Treceţi prin faţa noastră şi iertaţi-ne fericirea”. Credea în Hristos cum numai un rus o poate face, cu faţa spre natură – exclamase odată: „Frumuseţea va salva lumea!”. Iar Domnul îi compensa crizele de nebunie cu acele unice clipe de percepţie pură a realităţii. Momentul premergător epilepsiei este „un formidabil elan de trăire. Senzaţia vieţii, a conştiinţei de sine căpătau o intensitate înzecită în clipele acelea cu intermitenţe de fulger. O claritate extraordinară îi lumina mintea şi inima. (…) În ce priveşte însă faptul că toate astea ar fi într-adevăr frumuseţe şi rugă, că ar fi chiar o sinteză sublimă a vieţii, nu putea să aibă nici cea mai mică îndoială”.

Departe de ideea abstractizării lui Mâşkin. Dostoievski s-a ferit de aceasta cel mai mult. Mâşkin nu este, cum zicea Paul Evdokimov, „o fiinţă venită de pe o altă planetă”, ci este om, cu toate cele omeneşti. Mâşkin are şi el cusururi, iar cel mai mare este că nu iubeşte lumea din dragoste, ci din milă. De aici şi apologia compasiunii, care este „principala, poate chiar unica lege a existenţei pentru întreaga umanitate”. De aici şi constatarea Adelaidei că „prinţul nu că se sufoca, ci se îneca de prea plinul inimii sale generoase”.

Să fie oare cheia înţelegerii lui Mâşkin constatarea că „dragostea abstractă pentru umanitate ascunde aproape întotdeauna o iubire egoistă faţă de tine însuţi”? Pot oare să se vitregească virtuţile între ele? Totuşi, în casa Epancinilor, prinţul va da o mărturie uluitoare: „E cu putinţă oare ca omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce importanţă au necazurile şi nenorocirile mele, dacă sunt în stare să fiu fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva să tracă pe lângă un copac şi să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că-l iubeşte? (…) Uitaţi-vă la copii, priviţi aurora – acest dar al Celui de Sus, priviţi iarba cum creşte, priviţi ochii care vă admiră şi vă iubesc…

Idiotul lui Dostoievski este antitetic celui al lui Goncearov, meschinul Oblomov. Detectivii literari au descoperit cum chipul definitiv al Idiotului a fost statornicit după cel al ţarului Ivan al VI-lea, ţinut de mic într-o fortăreaţă de către Ecaterina a II-a. Captivul nu văzuse oamenii şi nici lumina soarelui, dar era de o bunătate genuină. La douăzeci de ani el este învăţat de toate, inclusiv credinţa în Dumnezeu, în Care credea, dar pe Care nu ştia că-L cheamă Hristos. Manipulat de cei interesaţi într-un eventual puci, ţarul moare asasinat de ţarină.

Dostoievski a vrut să scrie o a cincea evanghelie. Să fi fost Idiotul repetiţia generală pentru evanghelia după Dostoievski? Mâşkin rămâne „un memento al lui Crist”, „un inestimabil unicat în monotona serie umană” (Valeriu Cristea, op. cit., p. 292).

[P] Cărțile pe care le cauți!

Octavian Dărmănescu

Textul a apărut inițial în volumul lui Octavian Dărmănescu, Convertirea prin literatură, Editura Apologet, 2007. Editor Laurențiu Dumitru.

Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu

Anunțuri

Posted on 23 Ianuarie 2017, in Octavian Dărmănescu, Recenzie Carte and tagged , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: