Un Baraba scandinav, Pär Lagerkvist

baraba_1_fullsizeCiudat destin să fim văzuţi de sus. Pe Baraba, însă, Hristos l-a văzut faţă către faţă, orizontal, cum ar spune regizorii. O privire fugară, grea cât toate tăcerile, o privire înfiptă iremediabil în conştiinţa tâlharului. O privire care-l va urmări toată viaţa, ca o stea care n-are altă soartă decât să graviteze.

Cu Baraba (şi cu Piticul) scriitorul suedez Pär Lagerkvist a cucerit Nobelul pentru Literatură în 1951. Un regal epic şi un personaj traumatic, ca o mare sfâşiată cu spumele pe maluri. Autorul devine stenograful cutremurelor lăuntrice ale omului care a mai trăit pentru că a murit Fiul Omului. Iar Fiul Omului trebuia să moară. Ce mântuire ar mai fi fost cu trei tâlhari bătuţi în cruci? N-ar mai fi fost nici măcar istorie, căci pe atunci răstignirile erau aproape cotidiene.

Pe Baraba, Hristos nu l-a îndreptat cu de-a sila, pentru că tot ce se îndreaptă cu de-a sila se frânge. L-a lăsat să hoinărească prin Levant şi să-şi rumege pâinea amară a exilului. Perpetuu călător prin prundurile cenuşii ale vieţii, Baraba boleşte ca Adam la poarta Raiului. Se ia după Nazarinean pe Golgota. „Peste tot zăceau împrăştiate cranii şi oase, cruci prăbuşite, pe jumătate putrede, care nu mai foloseau la nimic, dar care nu erau luate de acolo, pentru că nimeni nu vroia să le atingă. (…) Din prima clipă când îl văzuse în curtea pretoriului simţise că era ceva neobişnuit cu acest om. Ce anume, nu ştia să spună, doar că aşa simţea. Nu mai văzuse niciodată un altul ca el. Sau poate că, venind direct din temniţă, ochii nu i se mai obişnuiseră cu lumina” (Pär Lagerkvist, Baraba, trad. Liliana Donose Samuelsson, Ed. Humanitas, 2001, p. 7).

Urmează un crescendo epic cadenţat: Baraba se întâlneşte prin Ierusalim cu Petru, dar trebuie să plece, pentru că oamenii îl socoteau un paria. „- Cum, nu ştii că Învăţătorul în locul lui a fost răstignit?” (p. 30). Baraba stă suspendat în lumea primilor creştini, caută, încearcă să afle mai mult despre Nazarinean, dar îi lipseşte credinţa. Lagerkvist îl pune să se întâlnească cu o mironosiţă, care îi vesteşte Învierea. „Spuneau că murise pentru el. Posibil. Dar nimeni nu putea tăgădui că murise pentru el, pentru Baraba! De fapt, el îi era mai aproape decât ceilalţi, mai aproape decât oricare altul, erau uniţi într-un fel cu totul deosebit” (p. 45). Mai mult, Baraba se duce la Lazăr cel înviat din morţi, un rar exemplu de mutism. Nu spunea nici în ruptul capului cum fusese dincolo, în Împărăţia morţii, ci vorbea numai despre rabinul din Galileea, Care-l chemase înapoi, la viaţă.

Baraba asistă pe furiş la o liturghie, însă este scos afară în sudalme. După lapidarea Mariei Magdalena – o scenă de un dramatism literar întocmit după toate rigorile înalte ale artei –, Baraba se întoarce noaptea la locul martiriului, o ia şi o îngroapă pe ea, cea care-i spusese cea mai mare poruncă a Galileeanului: „Să vă iubiţi unii pe alţii!”. Se întoarce iarăşi la ai săi, care doreau să-i conducă împotriva romanilor.

Însă ceva se întâmplase cu el. Baraba simţea că i se topesc zăpezile veşnice ale orgoliului, care-l încărunţiseră. După fuga în deşert, îl găsim sclav într-o mină cipriotă, legat cu fierul cătuşei de Sahak, creştin ascuns, care-l întreba mereu cum a fost Messia. Însă Baraba e prea tăcut, suportând cu greu intensitatea prezentului simplu. Într-adevăr, Lagerkvist îşi conectează personajul la înaltă tensiune existenţială. Adus în faţa procuratorului din Paphos, nici măcar nu ştie de ce are înscris pe tăbliţa de sclav însemnele creştine: „- Pentru că aş vrea tare mult să cred, spuse Baraba, fără să-şi ridice ochii către niciunul dintre ei” (p. 111). De aceea romanul îi va mâzgăli inscripţia cu vârful pumnalului, la retragerea din post luându-l cu el la Roma.

Iată-l pe Baraba acolo unde duceau toate drumurile. Căutându-i pe creştini într-o grotă, sclavul evreu se pierde prin coridoarele întunecate. Este punctul terminus al agoniei lui ascunse: frica de moarte. „Simţi că se sufocă. Şi dintr-o dată se puse pe goană, nebuneşte, îngrozit, aşa, la întâmplare, împiedicându-se de treptele pe care nu le vedea, din galerie în galerie, căutând să ajungă la ieşire şi să scape din împărăţia morţii …” (p. 125).

Scăpând cu greu din acel labirint fără cer, Baraba dă cu nările de aerul liber de afară. Atunci înţelege o taină ascunsă: creştinilor nu le e frică de moarte. „Iar ei se adunau în împărăţia morţii ca să se roage Dumnezeului lor, ca să se unească împreună cu el şi unii cu alţii. Lor nu le era teamă de moarte, o învinseseră” (p. 127). Este momentul criză. Baraba se crede creştin şi dă foc unui depozit de ulei, crezând că a venit Împărăţia. Nero îl va răstigni.

Cu puţin înainte, nimerise în temniţă cu Petru, care-l recunoscuse imediat: „E un om nefericit, le spuse, şi nu avem niciun drept să-l judecăm. (…) Nu avem noi dreptul să-l judecăm pe un om fiindcă nu are un Dumnezeu” (p. 136).

[P] Cărțile pe care le cauți!

Octavian Dărmănescu

Textul a apărut inițial în volumul lui Octavian Dărmănescu, Convertirea prin literatură, Editura Apologet, 2007. Editor Laurențiu Dumitru.

Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu

Anunțuri

Posted on 21 Ianuarie 2017, in Octavian Dărmănescu, Recenzie Carte and tagged , , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: