Scrisorile lui Sfredelin

sfaturile-unui-diavol-batran-cs-lewisOmul văzut de jos, de sub picioarele lui. Interesul cărţii The Screwtape Letters (1942) rezidă nu în unghiul perfid de vizualizare a omului de către diavol (Părinţii demască din belşug optica diavolului), ci în stilul ei. Scris inteligent, volumul este un tratat general de psihologie umană turnată într-un tipar literar englezesc, de ironie calmă şi detaşată. C. S. Lewis (1898-1963) nu-l supralicitează deloc pe diavol descriindu-i viclenia, ci numai îl demască, arătându-l în bucătăria perfidă a urzelilor sale. Finalul cărţii dezvăluie un diavol umil, învins de virtutea umană şi condamnat să fie mâncat de ceilalţi, pedeapsă aplicată în iad celor care eşuează în hoţia de suflete.

Omul este precar, deci poate fi uşor năruit. Diavolul îl cunoaşte mai bine pe om decât se cunoaşte omul pe sine însuşi. Deci diavolul cunoaşte viaţa, singura lui raţiune fiind de a o complica: celor buni le urează viaţă lungă întru ispitire, pe cei răi i-ar omorî cu mâna lui, numai să-i ia nepocăiţi: „Cât de valoros e timpul pentru noi se vede din faptul că Duşmanul ne acordă atât de puţin din el. Majoritatea rasei umane moare la o vârstă fragedă; dintre cei care supravieţuiesc, mulţi mor la anii tinereţii” (C. S. Lewis, Scrisorile unui diavol mai bătrân către unul mai tânăr, trad. Sorana Corneanu, Humanitas, 2007, p. 150). Sofist intrat în rezervă, Sfredelin scrie sfaturi altui drac, Amărel. Sfredelin nu este un grafoman, ci sfaturile sale sunt cvasi-telegrafice, sentenţioase, izvorâte dintr-o lucidă experienţă. Umorul este la el acasă, omul este subiect de amuzament în toate paginile, aceasta fiind de fapt savoarea lucrăturilor diavoleşti. Dracul râde de neputinţa trupului omenesc, de mândrie, de prostie, de toate căderile inerente naturii umane: „regula la oameni e că, după ani de trai împreună, fiecare ajunge să găsească în celălalt tonuri ale vocii şi expresii ale feţei care îi repugnă cumplit” (p. 24). Dracul se amuză: o distracţie pe cinste stă „în a-l face pe om să cedeze tocmai când (numai de-ar fi ştiut) mai avea puţin şi scăpa” (p. 159). În plus, dracul nu iartă nimic omului.

Diavolul este o lipsă care se cere împlinită. El are nevoie de suflete pierdute pentru a-şi umple un gol, un vid hămesit prin cădere: „pentru noi un om e în primul rând sursă de hrană; ce urmărim noi e să-i absorbim voinţa într-a noastră şi prin digerarea sinelui să ni-l mărim pe al nostru. (…) Noi căutăm vite care să ne devină hrană; El îşi doreşte slujitori care să-i devină fii. Noi vrem să aspirăm înăuntru; El vrea să dăruiască în afară. Noi suntem ca nişte vase golite care ar vrea să se umple; El e plin şi se revarsă” (pp. 47, 48). Organizaţi pe haite, dracii sunt profesori într-ale ispitirii, alţii iau lecţii. Domestici, casnici ai omului, ei cresc odată cu el, îi învaţă obişnuinţele, îi cultivă viciile. Între ei există divergenţe de metodă, la ei se dau şi se iau palme, se face autocritică, se dau rapoarte concise despre „pacienţi”, se împrumută informaţii utile despre cel aflat în cauză. La ospeţele lor infernale, dracii se înfruptă din chinurile omeneşti şi din colegii lor care au eşuat. Cei pricopsiţi cu mai multe suflete urcă în grad pe Scara Infernală, trecând de la Departamentul Ispitiri în administraţie.

Diavolul contează pe faptul că omul nu este perfect. În faţa diavolului omul este un jalnic animal cu crize, puţine şi acelea, de umanitate. Un animal prostit de confort şi un aprig hedonist, producător de salivă. Nici un respect pentru om, cel pentru care Dumnezeu s-a arătat cu mai multă dragoste decât pentru el. De aceea îşi permite, cu acordul Domnului, să-l sape la temelie şi să intre peste el, siluindu-i visele. Pentru diavol oamenii sunt „animale pe două picioare” (p. 19), „amfibieni – jumătate spirit, jumătate animal” (p. 46), bipede fără păr cărora Dumnezeu, în marea Lui aristocraţie, „le dă întotdeauna înapoi cu dreapta ce le-a luat cu stânga” (p.78). Dumnezeu „chiar vrea să umple universul cu stârpiturile Lui nesuferite care să-I preia chipul şi asemănarea (…). El nu poate răpi. El poate doar chema. Ignobilă încăpăţânare, să vrea să-şi ia porţia, dar bucatele să rămână întregi; creaturile trebuie să fie una cu El, şi totuşi ele însele” (p.48).

Spirite baroce, dracii lucrează microscopic, pe amănunt. Ce este rău la Dumnezeu este bine la diavol, şi invers (tehnica „ventricolului diabolic” spunea Lewis, p. 170). Satisfacţia iadului este nefericirea omului. Diavolul n-are altă şansă de a da în Dumnezeu decât indirect, prin om: „nefericirea astfel obţinută e de soiul cel mai ales şi îşi păstrează foarte mult timp buchetul” (p. 109). Sarcini delicate, trudă, efort, roade din belşug. Cu toate acestea, situaţia diavolului este mereu precară, sortită năruirii, deoarece mila Domnului are valoare de lege universală. Nu există un principiu al armelor egale. Tragismul diavolului vine când toată şandramaua i se năruie – omul a mers şi s-a împărtăşit de Dumnezeu. Arsenalul lui de ispite nu sunt decât elefanţi pe picioare de ţânţar. Un octogenar libidinos poate fi iertat pentru toată viaţa lui strâmbă chiar pe patul de moarte, numai dacă ar face dovada unui strop natural, neaditivat, de căinţă (p. 191).

Însă dracul are mereu de lucru. Fin psiholog, el nu cade în disperare, ca oamenii, ci îşi începe munca din nou, îndrăzneţ, cu îndoite puteri, doar este expert în exploatarea lipsurilor umane. Dacă iadul certifică incapacitatea unuia, trimite pe altul. Toţi sunt însă pricepuţi la capitolul întreţinerea viciilor, cea mai mare păcăleală făcută omului: „O sete din ce în ce mai mare după o plăcere din ce în ce mai mică: iată formula. E mai sigură şi are stil. Să-i iei omului sufletul şi să nu-i dai nimic în schimb – mai mare bucurie nici că se poate pentru inima Tatălui Nostru” (p. 52). Nu contează mijlocul prin care ispiteşte, scopul trebuie să fie atins: „Nu e mai bună crima decât sunt cărţile de joc, dacă sufletul se dă pe o şeptică” (p. 69).

[P] Cărțile pe care le cauți!

Octavian Dărmănescu

Textul a apărut inițial în volumul lui Octavian Dărmănescu, Convertirea prin literatură, Editura Apologet, 2007. Editor Laurențiu Dumitru.

Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu

Anunțuri

Posted on 20 Ianuarie 2017, in Octavian Dărmănescu, Recenzie Carte and tagged , , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: