Legenda Marelui Inchizitor

glazunov-marele-inchizitor

K. Leontiev l-a acuzat pe Dostoievski pentru „creştinismul lui trandafiriu”, un ecumenism în faşă, o manie a armoniilor. Avem motive solide să nu-i dăm dreptate lui Leontiev. Legenda Marelui Inchizitor, pusă în gura lui Ivan Karamazov, o probează convingător. Este cel mai dur atac la adresa catolicismului şi, totodată, pamfletul numărul unu al literaturii universale. Venind a doua oară pe pământ, Iisus Hristos descinde într-o Sevillie de secol şaisprezece. O Sevillie totalitară, dresată de Marele Inchizitor şi condusă dictatorial, o Sevillie în care Biserica Catolică arestase timpul evului mediu. Această venire „necanonică” a lui Iisus, fără surle, fără trâmbiţe, în haina umilinţei şi a dragostei pentru om, precum odinioară, surprinde cetatea: Fiul Omului face minuni la tot pasul, gloate întregi Îl urmează, rugurile Inchiziţiei încetează să mai ardă. Până când cardinalul Sevilliei, Marele Inchizitor, Îl arestează şi-L aruncă în beci.

Coborând singur în pântecele temniţei, Marele Inchizitor intră cu un opaiţ în hruba musafirului nepoftit. Având „aproape 90 de ani, înalt şi drept, cu faţa suptă şi cu ochii adânciţi în orbite”, cardinalul expert în autodafeuri procedează cu sistemă: întâi se spovedeşte lui Iisus. Da, a fost şi el pustnic, a căutat şi el perfecţiunea sfântului, dar şi-a dat seama că Dumnezeu a lăsat lumea tocmită prost. Şi a revenit în ea ca să o repare. Faţă de oameni nutreşte un dispreţ înfăşat creştineşte într-o milă expusă, la vedere, pe amvon. Discursul creşte abil gradat şi ia toate semnalmentele unui rechizitoriu.

De ce a coborât din înălţimea cerului să-i strice turnul ridicat cu atâta trudă pe atâtea ruguri? Ce caută El în lumea lui? N-a refuzat El odată, în pustiu, cheile lumii? De ce n-a făcut pâini din pietre? Lumea toată L-ar fi urmat pentru totdeauna şi n-ar mai fi rămas doar Stăpânul celor puţini şi tari. De ce nu S-a aruncat de pe Templu, de ce n-a coborât de pe Cruce? Ar fi robit întreaga lume, i-ar fi hipnotizat real şi irevocabil pe toţi, ar fi fost Stăpânul tuturor! De ce preţuieşte El atât de mult libertatea omului, când nici măcar acesta nu ştie s-o folosească? „Ceea ce doreai Tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vârât pe veci frica în oase”. Libertatea, acest „dar funest”, este cea mai insuportabilă obligaţie pentru om. Libertatea, pe care „singuri plocon” o aduc celor puternici. Da, hotărât lucru: Iisus a îndrăznit să vină în faţa oamenilor „cu mâinile goale”, pentru că ce le-a adus, libertatea, nu conferă fericirea.

Bătrânul cardinal copleşeşte printr-o sinceritate cinică. El vede viitorul în cel mai actual sens global şi consumist (Fraţii Karamazov a fost scris în 1879): atunci când cei „o sută de mii” de conducători vor stăpâni pământul, vor asigura sclavilor ghiftuiţi „o fericire tihnită şi umilă, o fericire pe măsura unor făpturi nevolnice”. „Nici vorbă că o să-i punem să muncească, dar în orele libere vom căuta să le înjghebăm o viaţă plăcută, ca un joc de copii, cu cântece naive, cu coruri şi dansuri nevinovate. O, le vom da voie chiar să şi păcătuiască, ştiindu-i slabi de înger şi bicisnici (…)”. De aceea, pentru Marele Inchizitor, „Vino, Doamne Iisuse!” este atât de absurd, atât de inoportun.

Iisus se ridică din colţul Lui, vine la bătrân şi îl sărută. Luat prin surprindere, prelatul pleacă din celulă, anulând arderea pe rug a Domnului: „Du-Te şi să nu mai vii… să nu mai vii… niciodată, niciodată!”. Berdiaev l-a înţeles cel mai bine pe marele Inchizitor: el nu crede nici în Dumnezeu, nici în om. El este chiar antihrist. Acest atlet al ateismului ia apărarea lumii (Îi impută lui Hristos „că e prea exigent cu posibilităţile speţei umane”, vezi Valeriu Cristea, „Dicţionarul personajelor lui Dostoievski”, Cartea Românească, 1983, p. 241) nu din convingere, ci din dorinţa de a o avea el toată. Pe de altă parte, tăcerea desăvârşită a lui Hristos este „tăcerea omului care a înţeles totul” (ibidem). Creştinismul a luat-o alăturea cu drumul, frica a înlocuit curajul, mila a devenit industrie.

Legenda Marelui Inchizitor este cronica unui eşec anunţat: dacă Hristos ar mai veni încă o dată pe pământ, oamenii L-ar crucifica din nou. Nu şi dacă le-ar înmulţi în fiecare zi pâinile sau le-ar vindeca toţi bolnavii.

[P] Cărțile pe care le cauți!

Octavian Dărmănescu

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 18 / februarie 2011, editor Laurențiu Dumitru.
Foto : Ilya Glazunov, ilustrând Legenda Marelui Inchizitor din romanul “Frații Kramazov” a lui F. M. Dostoievski

Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu

Anunțuri

Posted on 17 Ianuarie 2017, in Octavian Dărmănescu, OrthoGraffiti, Recenzie Carte and tagged , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: