Legenda Marelui Inchizitor

K. Leontiev l-a acuzat pe Dostoievski pentru „creştinismul lui trandafiriu”, un ecumenism în faşă, o manie a armoniilor. Avem motive solide să nu-i dăm dreptate lui Leontiev. Legenda Marelui Inchizitor, pusă în gura lui Ivan Karamazov, o probează convingător. Este cel mai dur atac la adresa catolicismului şi, totodată, pamfletul numărul unu al literaturii universale. Venind a doua oară pe pământ, Iisus Hristos descinde într-o Sevillie de secol şaisprezece. O Sevillie totalitară, dresată de Marele Inchizitor şi condusă dictatorial, o Sevillie în care Biserica Catolică arestase timpul evului mediu. Această venire „necanonică” a lui Iisus, fără surle, fără trâmbiţe, în haina umilinţei şi a dragostei pentru om, precum odinioară, surprinde cetatea: Fiul Omului face minuni la tot pasul, gloate întregi Îl urmează, rugurile Inchiziţiei încetează să mai ardă. Până când cardinalul Sevilliei, Marele Inchizitor, Îl arestează şi-L aruncă în beci.

Coborând singur în pântecele temniţei, Marele Inchizitor intră cu un opaiţ în hruba musafirului nepoftit. Având „aproape 90 de ani, înalt şi drept, cu faţa suptă şi cu ochii adânciţi în orbite”, cardinalul expert în autodafeuri procedează cu sistemă: întâi se spovedeşte lui Iisus. Da, a fost şi el pustnic, a căutat şi el perfecţiunea sfântului, dar şi-a dat seama că Dumnezeu a lăsat lumea tocmită prost. Şi a revenit în ea ca să o repare. Faţă de oameni nutreşte un dispreţ înfăşat creştineşte într-o milă expusă, la vedere, pe amvon. Discursul creşte abil gradat şi ia toate semnalmentele unui rechizitoriu.

De ce a coborât din înălţimea cerului să-i strice turnul ridicat cu atâta trudă pe atâtea ruguri? Ce caută El în lumea lui? N-a refuzat El odată, în pustiu, cheile lumii? De ce n-a făcut pâini din pietre? Lumea toată L-ar fi urmat pentru totdeauna şi n-ar mai fi rămas doar Stăpânul celor puţini şi tari. De ce nu S-a aruncat de pe Templu, de ce n-a coborât de pe Cruce? Ar fi robit întreaga lume, i-ar fi hipnotizat real şi irevocabil pe toţi, ar fi fost Stăpânul tuturor! De ce preţuieşte El atât de mult libertatea omului, când nici măcar acesta nu ştie s-o folosească? „Ceea ce doreai Tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vârât pe veci frica în oase”. Libertatea, acest „dar funest”, este cea mai insuportabilă obligaţie pentru om. Libertatea, pe care „singuri plocon” o aduc celor puternici. Da, hotărât lucru: Iisus a îndrăznit să vină în faţa oamenilor „cu mâinile goale”, pentru că ce le-a adus, libertatea, nu conferă fericirea.

Bătrânul cardinal copleşeşte printr-o sinceritate cinică. El vede viitorul în cel mai actual sens global şi consumist (Fraţii Karamazov a fost scris în 1879): atunci când cei „o sută de mii” de conducători vor stăpâni pământul, vor asigura sclavilor ghiftuiţi „o fericire tihnită şi umilă, o fericire pe măsura unor făpturi nevolnice”. „Nici vorbă că o să-i punem să muncească, dar în orele libere vom căuta să le înjghebăm o viaţă plăcută, ca un joc de copii, cu cântece naive, cu coruri şi dansuri nevinovate. O, le vom da voie chiar să şi păcătuiască, ştiindu-i slabi de înger şi bicisnici (…)”. De aceea, pentru Marele Inchizitor, „Vino, Doamne Iisuse!” este atât de absurd, atât de inoportun.

Iisus se ridică din colţul Lui, vine la bătrân şi îl sărută. Luat prin surprindere, prelatul pleacă din celulă, anulând arderea pe rug a Domnului: „Du-Te şi să nu mai vii… să nu mai vii… niciodată, niciodată!”. Berdiaev l-a înţeles cel mai bine pe marele Inchizitor: el nu crede nici în Dumnezeu, nici în om. El este chiar antihrist. Acest atlet al ateismului ia apărarea lumii (Îi impută lui Hristos „că e prea exigent cu posibilităţile speţei umane”, vezi Valeriu Cristea, „Dicţionarul personajelor lui Dostoievski”, Cartea Românească, 1983, p. 241) nu din convingere, ci din dorinţa de a o avea el toată. Pe de altă parte, tăcerea desăvârşită a lui Hristos este „tăcerea omului care a înţeles totul” (ibidem). Creştinismul a luat-o alăturea cu drumul, frica a înlocuit curajul, mila a devenit industrie.

Legenda Marelui Inchizitor este cronica unui eşec anunţat: dacă Hristos ar mai veni încă o dată pe pământ, oamenii L-ar crucifica din nou. Nu şi dacă le-ar înmulţi în fiecare zi pâinile sau le-ar vindeca toţi bolnavii.

[P] Cărțile pe care le cauți!

Octavian Dărmănescu

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 18 / februarie 2011, editor Laurențiu Dumitru.
Foto : Ilya Glazunov, ilustrând Legenda Marelui Inchizitor din romanul “Frații Kramazov” a lui F. M. Dostoievski

Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu

Părintele Alexander Schmemann – fragmente din jurnal

Părintele Alexander Schmemann (13 septembrie 1921 – 13 noiembrie 1983)

Leagănul ramurilor desfrunzite

Omul devine incapabil de a vedea lucrurile în perspectivă, de a se detaşa, de a îndepărta neliniştea şi lucrurile mărunte care îi împovărează viaţa şi îi pot devora inima. De fapt, cauza este aceeaşi aroganţă care încearcă să mă convingă că totul depinde de mine, totul mă priveşte pe mine. Şi atunci „eu”-l umple întreaga realitate şi începe prăbuşirea.

Greşeala majoră a omului modern este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea etc. şi de aici, incapacitatea de „a trăi” pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic.

Să păşeşti spre gară în lumina primăverii sub stropii de ploaie, să poţi vedea, să simţi, să priveşti o rază de soare ce odihneşte pe un perete – toate acestea constituie realitatea vieţii. Ele nu sunt împrejurări ale activismului sau ale gândirii, nu sunt doar un fundal insignifiant, ci sunt motivul pentru care cineva acţionează şi gândeşte. Doar în această realitate a vieţii, Dumnezeu Se revelează iar nu în acte şi gânduri. Din această cauză, Julien Green are dreptate când afirmă: „Totul este altundeva” – „Singurul adevăr stă în leagănul ramurilor desfrunzite“. La fel se întâmplă şi în comunicare. Nu se comunică prin discuţii şi polemici. Cu cât comunicarea este mai profundă şi mai însufleţită cu atât este mai puţin condiţionată de cuvinte. Mai mult, ne temem de cuvinte, fiindcă ele pot risipi comuniunea, pot îndepărta bucuria.

Am simţit aceasta în ajunul Anului Nou, stând în mansarda lui Adamovich din Paris. Auzisem că îi plăcea să discute despre evenimente lipsite de importanţă. Adevărat. Dar nu pentru că nu am fi avut despre ce să vorbim, ci pentru că între noi se realiza tocmai această comunicare. De aici şi dezaprobarea mea faţă de conversaţiile „profunde” şi, mai ales, spirituale. A stat de vorbă Hristos cu cei doisprezece apostoli mergând pe drumurile din Galileea? Le-a rezolvat El problemele şi dificultăţile? Creştinismul este continuarea acestei comunicări, realitatea, bucuria şi eficacitatea ei. „E bine să fim aici”.

(…)

Fericirea nu are nevoie de cuvinte

Ieri a fost ziua de naştere a Verei. Au trecut trei ani de la acea noapte petrecută la spitalul Derby, când ne rugam pentru viaţa mamei sale. Cât de mărunte şi de jalnice par toate discuţiile „serioase”, frământările, în comparaţie cu acea noapte.

Ce este fericirea? Fiecare oră, fiecare cafea de dimineaţă pe care o savurez împreună cu L., două-trei ore de linişte seara. Nici o discuţie „specială”. Totul este limpede şi, de aceea, atât de bine! Dacă am încerca să definim esenţa acestei fericiri, am face-o în moduri diferite; am putea chiar să ne certăm! Cuvintele mele i s-ar părea nepotrivite şi viceversa. Neînţelegere! Şi fericirea noastră ar păli. Cu cât ne apropiem mai mult de esenţa unui lucru cu atât avem mai puţină nevoie de cuvinte.

În veşnicie, în Împărăţia lui Dumnezeu, doar cuvintele „Sfânt, Sfânt, Sfânt” vor mai fi necesare, doar cuvinte de laudă şi de mulţumire, doar rugăciunea şi lumina desăvârşirii şi a bucuriei. Din această cauză, singurele cuvinte de care avem nevoie şi care au un înţeles adânc nu sunt cele despre realitate (discuţii), ci acelea care sunt reale în sine, care sunt tocmai simbolul, existenţa şi misterul realităţii.

Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea, arta… a fost cândva o vreme când teologia era acel „cuvânt al lui Dumnezeu”, nu doar cuvinte despre Dumnezeu, ci cuvinte dumnezeieşti, o revelaţie. Ce este rugăciunea? Este aducerea aminte de Dumnezeu, simţirea prezenţei Sale şi bucuria pe care ne-o dă această prezenţă, întotdeauna, oriunde, în toate.

(…)

Negarea schimbării

„Criza istorică a Ortodoxiei”. Din punct de vedere istoric, Ortodoxia a fost dintotdeauna mai mult decât o biserică, şi anume, o lume ortodoxă, un fel de univers ortodox. Orice schimbare de situaţie generează în această lume o reacţie negativă, o negare a schimbării, o reducere a ei la rău, la ispită şi la constrângere demonică. Această reacţie nu se datorează loialităţii, credinţei sau dogmei – care rămân aceleaşi, indiferent de schimbări, în realitate, lumea ortodoxă nu mai este atât de interesată de dogme sau de conţinutul credinţei. Este mai degrabă o negare a schimbării ca mod de viaţă. O nouă situaţie este rea tocmai pentru că este nouă. Această negare a priori nu permite o înţelegere a schimbării, o evaluare a ei în contextul credinţei, o „întâlnire” realistă cu ea. Renunţare şi negare, nu înţelegere, întrucât lumea ortodoxă s-a schimbat şi se schimbă în mod inevitabil, trebuie să recunoaştem drept prim simptom al crizei, o schizofrenie profundă, care a pătruns mentalitatea ortodoxă: viaţa într-o lume ireală, inexistentă, caracterizată drept reală şi existentă. Conştiinţa ortodoxă n-a remarcat căderea Bizanţului, reformele lui Petru cel Mare, revoluţia; n-a remarcat revoluţionarea gândirii, a ştiinţei, a modului de viaţă… Pe scurt, n-a remarcat istoria. Această negare a semnificaţiei procesului istoric n-a slujit cauza ortodoxiei, în loc să înţeleagă schimbarea, şi în acest fel, să vină în întâmpinarea ei, ortodoxia s-a văzut copleşită de ea. Oamenii s-au refugiat la Sfinţii Părinţi, Typikon, catolicism, elenism, spiritualitate, un mod de viaţă bine definit, oriunde altundeva. În mare parte, s-a fugit. Să fugi sau să negi este mai drastic decât să afirmi. Este mai uşor să te agăţi de vechiul calendar, de litera legii, de teamă şi de o defensivă furibundă. Această luptă cu istoria, care îşi urmează cursul în mod inevitabil, provine din incapacitatea de a ajunge la o înţelegere cu antinomia esenţială a creştinismului: „în această lume, dar nu din această lume” şi de a înţelege că lumea ortodoxă este din această lume. Proclamarea acestui lucru ca absolut constituie o trădare.

Plătim preţul crizei ortodoxiei pentru că am creat atât de mulţi idoli, sute de idoli. Nu am integrat niciodată lumea noastră ortodoxă în „imaginea trecătoare a lumii”. Acum când această lume ortodoxă se distruge, încercăm să o regenerăm. Suntem preocupaţi de soarta multor patriarhale, de supravieţuirea muntelui Athos; ne ocupăm de Bizanţ şi de textele bizantine, atât de importante pentru teologi. Suntem înghiţiţi de multe jurisdicţii, toate etalând diferite canoane, încercăm să cucerim occidentul cu ceea ce avem mai slab în moştenirea noastră. Această aroganţă, mulţumire de sine şi acest triumfalism pompos sunt înfricoşătoare. Şi poate că cel mai înspăimântător este faptul că prea puţini oameni văd, simt şi ştiu asta. Oamenii sunt îngroziţi de decăderea lumii, dar nu îndeajuns de mult de cea a ortodoxiei. Condamnăm ereziile, încălcarea canoanelor, păcatele altora, şi toate acestea, într-o perioadă în care esenţa ortodoxiei, Adevărul ei, ar putea fi auzite poate pentru prima dată în istorie ca o salvare. Ceea ce ne rămâne este să credem că Dumnezeu nu poate fi pângărit. Ceea ce rămâne este aceeaşi întrebare chinuitoare: Ce-i de făcut?

(…)

O credinţă puternică diminuează intensitatea problemelor, în acele rare momente, când prin religie se ajunge la Dumnezeu, nu mai există probleme deoarece Dumnezeu nu este o parte a lumii, în acele momente, lumea însăşi devine viaţă în Dumnezeu, întâlnire şi comuniune cu El. Lumea nu devine Dumnezeu, ci o viaţă fericită şi îmbelşugată cu Dumnezeu. Aceasta este mântuirea lumii pregătită de către Dumnezeu. Şi este împlinită de fiecare dată când credem. Biserica nu este o instituţie religioasă, ci prezenţa în lumea aceasta a unei lumi eliberate. Însă Biserica este adeseori stânjenită de probleme care sunt inexistente şi vătămătoare în credinţă. „Spiritualitate”, „îmbisericire” – concepte ambigui şi periculoase. De multe ori oamenii pe care îi ştiam interesaţi de spiritualitate aveau o gândire îngustă, erau intoleranţi, plictisitori şi ursuzi, acuzându-i pe alţii că nu sunt suficient de spirituali. Ei reprezentau esenţa propriei lor conştiinţe, nu Hristos, nu Evanghelia, nu Dumnezeu. Lângă ei nu creşte nimeni; din contra, se închide în sine. Mândrie, egocentrism, mulţumire de sine şi îngustime a spiritului; dar atunci care este folosul spiritualităţii? Cineva mi-ar putea răspunde că aceasta nu este adevărata spiritualitate, ci una falsă. Dar atunci unde putem găsi spiritualitatea autentică? – Poate că în deşert  sau în  chiliile  singuratice  ale mănăstirii. Cu toate acestea, spiritualitatea întâlnită în biserică mă sperie. Nu poate fi ceva mai rău decât religiozitatea profesională, învârtirea între degete a mătăniilor în  timpul  pălăvrăgirii  din  biserică,  tot cortegiul de suspine şi ochi plecaţi mi se par extrem de false.

(…)

Frica de moarte vine din prea multă agitaţie şi nelinişte, nu din fericire. Când ne agităm prea mult şi, brusc, ne reamintim de moarte, ni se pare cu totul absurdă, oribilă. Dar atunci când ajungem la pace şi la fericire, privim moartea şi o acceptăm într-o altă manieră. Pentru că moartea se află la un nivel mult mai înalt şi pare înfricoşătoare doar atunci când este asociată frământărilor lipsite de importanţă. Când suntem fericiţi cu adevărat, simţim în inima noastră prezenţa veşniciei, aşadar fericirea este deschisă morţii. Sunt asemănătoare pentru că amândouă ating veşnicia. Când suntem tulburaţi, nu mai există veşnicie, şi de aceea neliniştea respinge moartea. „Odihnească-se în pace…” – adică în moarte, după cum înţelege un om fericit.

Prezenţa în biserică ar trebui să fie precum o eliberare. Dar în tonalitatea bisericii contemporane, viata bisericii nu eliberează, ci îl încorsetează, îl înrobeşte şi îl slăbeşte pe om. Acesta începe să fie interesat de vechile şi noile calendare, de ceea ce fac episcopii şi simulează o bunătate mieroasă. Mare parte din aşa-numita literatură spirituală este de calitate îndoielnică, în loc să-l înveţe pe om să privească lumea prin viziunea Bisericii, în loc să transforme viziunea omului despre sine şi viaţă, acesta se simte obligat – pentru a fi „spiritual” – să se îmbrace într-o haină de evlavie impersonală şi murdară, în loc să ştie cel puţin că există bucurie, lumină, sens, veşnicie, omul devine iritat, intolerant, rău şi acumulează o îngustime a spiritului. Nici măcar nu se căieşte de toate acestea pentru că toate provin din această „îmbisericire”, pe când sensul religiei constă în luminarea vieţii, în raportarea ei la Dumnezeu şi transformarea ei în comuniune cu Dumnezeu.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

(…)

Sursa falsei religii este incapacitatea de a te bucura, sau mai degrabă, respingerea bucuriei, pe când bucuria este esenţială, deoarece este rodul prezenţei lui Dumnezeu. Nu poţi să nu te bucuri, ştiind că Dumnezeu există. Doar puse în legătură cu bucuria, frica de Dumnezeu şi umilinţa sunt drepte, autentice, fructuoase, în lipsa bucuriei, ele devin demonice, cea mai profundă denaturare a oricărei experienţe religioase. O religie a fricii. Religia falsei umilinţe. Religia vinei. Toate sunt nişte ispite, nişte capcane – foarte puternice într-adevăr, nu doar în lume, ci şi în sânul Bisericii. Oamenii „religioşi” privesc bucuria, adeseori, cu suspiciune.
Izvorul principal al tuturor este „sufletul meu se bucură în Domnul…”. Frica de păcat nu ne mântuieşte de el. Bucuria în Domnul mântuieşte. Un sentiment de vinovăţie sau moralismul nu ne eliberează de această lume şi de ispitele ei. Bucuria este temelia libertăţii în care suntem chemaţi sa rămânem. Unde, cum şi când s-a denaturat aceasta tonalitate a creştinismului – sau, mai degrabă, unde, cum şi de ce au ajuns creştinii imuni la bucurie? Cum, când şi de ce, în loc să uşureze oamenii suferinzi, Biserica a ajuns să-i intimideze şi să-i înspăimânte?

Oamenii vin mereu şi cer sfaturi (astăzi de la ora 7:30 dimineaţa, spovedanii, discuţii, patru oameni cu probleme, fără să mai pun la socoteală întâlnirile de mai târziu) şi o slăbiciune sau o falsă ruşine nu mă lasă să-i spun fiecăruia dintre ei: „Nu am nici un sfat să-ţi dau. Am doar o bucurie vlăguită, dar, pentru mine, neîntreruptă. O vrei?”. Nu, nu o vreau. Ei vor să discute despre „probleme” şi  să vorbească despre „soluţii”. Nu,  n-a existat  o  victorie  mai  mare  a diavolului în lume, decât această religie „psihologizată”. Există orice în psihologie. Un singur lucru este de neînchipuit, imposibil: Bucuria!

(…)

Azi  dimineaţă,  în  timp  ce  mergeam  spre biserică, m-am gândit la prostie. Cred că este rodul cel mai înfiorător al păcatului originar. Se spune despre diavol că este inteligent. Nu, adevărul este că diavolul este foarte prost, iar nerozia lui este tocmai sursa puterii sale. Dacă ar fi fost inteligent, n-ar mai fi fost diavol; s-ar fi căit de mult timp şi „s-ar fi acoperit cu cenuşă”. Să te ridici împotriva lui Dumnezeu este, înainte de toate, o mare prostie. Esenţa răului: mândrie, invidie, ură, goana după libertate („a fi precum zeii”) stă în prostie, era prost, la fel ca şi Lenin şi Mao. Doar un prost poate fi stăpânit total de o idee, de o pasiune, prostia, fiind o simplificare, este foarte puternică.

(…)

Creştinismul, în esenţa lui, nu este atât de mult realizarea cât negarea şi desfiinţarea religiei, revelarea acesteia drept cădere, drept efectul şi expresia esenţială a păcatului originar. Oamenii zilelor noastre se întorc spre religie, dar nu spre creştinism, iar Guyana, Moon etc. sunt doar câteva simptome. Cineva mă va întreba: „Nu este, oare, negarea religiei, adică a sacralităţii şi a contemplării chintesenţa Reformei de la Luther până la Calvin şi Karl Barth?” Nu. Iar dovada acestui „nu” o constituie faptul că sectele radicale (precum cea a lui Jones) s-au născut în interiorul protestantismului. De ce? Pentru că protestantismul, intenţionând să purifice creştinismul de influenţa păgână a anihilat eshatologia creştinismului. Hristos nu a înlăturat moartea şi suferinţa, ci le-a călcat în picioare, adică le-a schimbat radical din interior, a transformat înfrângerea în biruinţă, le-a „preschimbat”; astfel, El a „preschimbat” religia, dar n-a distrus-o. A transfigurat-o nu doar prin umplerea ei cu un conţinut eshatologic, ci şi prin revelarea religiei, prin transformarea ei în Taina Împărăţiei lui Dumnezeu. Păcatul religiei – mai precis, religia ca păcat – nu constă în sentimentul şi experienţa sacrului, ci în imanentizarea sacrului, în identificarea lui cu lumea creată. Lumea este creată pentru comuniunea cu Dumnezeu, ca o înălţare spre Dumnezeu; este creată pentru spiritualizare, dar ea nu este „Dumnezeu” şi de aceea spiritualizarea înseamnă şi depăşirea lumii, eliberarea de ea. Astfel, lumea este o „taină”. Greşeala fatală a protestantismului constă în faptul că, răzvrătindu-se împotriva imanentizării creştinismului în timpul Evului Mediu, el a respins „taina”, nu doar religia ca păcat şi cădere, ci şi natura religioasă a creaţiei însăşi. Greşeala constă în afirmaţia că Biserica este totalitatea „celor mântuiţi”, însă mântuiţi individual, astfel încât fiecare mântuire nu înseamnă nimic pentru lume, nu împlineşte nimic în lume; mântuirea lumii nu se realizează în mântuirea fiecărui om. Cu alte cuvinte, Biserica devine o sectă, o sectă obsedată de mântuirea ca atare, fără vreo legătură cu lumea sau cu împărăţia lui Dumnezeu. Renunţând la cosmologie, protestantismul renunţă, de fapt, la eshatologie, deoarece omul nu mai are alt simbol, altă taină, adică nici o altă cunoaştere a Împărăţiei lui Dumnezeu decât lumea; aşadar, mântuirea unui om este, întotdeauna, mântuirea lumii, cunoaşterea Bisericii ca prezenţă a „noii creaţii”. Această experienţă de „a fi mântuit” – pentru că nu are un alt conţinut decât acela de „a fi mântuit” – este, în mod inevitabil, umplută cu orice conţinut. Cel mântuit trebuie „să mântuiască”.

O sectă este întotdeauna activă şi maximalistă, o sectă trăieşte cu entuziasmul de a fi mântuită şi de a mântui. Din moment ce a fi mântuit sau a fi un mântuitor nu are nici un orizont cosmic sau eshatologic, nici o adâncime spirituală, nici o cunoaştere spirituală a lumii sau a împărăţiei lui Dumnezeu, ţelul, obiectivul mântuirii devine răul sau păcatul de care omul trebuie eliberat, a cărui anihilare va aduce mântuirea. Acesta poate fi alcoolul, tutunul, capitalismul sau comunismul; poate fi, în realitate orice! La acest nivel, o sectă conduce spre moralitate, spre evanghelia socială sau spre „rugăciunea de la micul dejun” a bancherilor care, dacă simt că sunt mântuiţi, vor deveni nişte bancheri, nişte capitalişti mai buni etc. În cele din urmă, o sectă este transformată, la acest nivel, într-o agenţie (biserici, sinagogi, alte agenţii) – filantropică, umanitară, anti-rasistă etc. Chiar şi la acest nivel, o sectă poartă cu sine temeliile unui radicalism. Identificând răul cu ceva concret, tangibil şi, de obicei, negativ, absolutizând acest rău concret, o sectă mobilizează cu uşurinţă oamenii împotrivă şi nu pentru. Însăşi experienţa de a fi mântuit, de a trage o linie de demarcaţie între cei mântuiţi, adică cei buni şi cei nemântuiţi, face viaţa unei secte, să spunem aşa, negativă, direcţionată spre acuzare şi condamnare. Chiar şi sentimentul permanent al vinei specific protestantismului contemporan; o căinţă publică neîntreruptă oferită lumii a treia, minorităţilor sau săracilor se naşte din nevoia de a avea o conştiinţă curată – trăsătura de bază a „celor mântuiţi”. Denunţând Biserica, societatea albilor sau altceva, dar nu pe sine, cel mântuit se simte bun.

La nivel inferior, acest radicalism devine evident şi este concluzia logică a sectei. Dacă protestantismul individualizează mântuirea şi o transformă într-o mântuire personală, golind-o de conţinutul ei cosmic şi eshatologic, îl face pe om să se simtă singur, neliniştit, despărţit de lume, de istorie şi de împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, în mod paradoxal, secta devine o eliberare de singurătate, însă cu preţul diluării personalităţii în sectă, în cult. O sectă este strânsă în jurul unui mântuitor, a unui lider. Puterea lui este înrădăcinată în slăbiciunea sectei. El stabileşte „Cauza”, el conduce lupta, el ştie. Îndreaptă-ţi dorinţele spre el! Aşadar, într-o lume pe deplin secularizată, adică desacralizată şi „dez-eshatologizată”, apare mântuitorul: Moon, Jones etc. Şi nouă sute de oameni stau aliniaţi lângă un butoi cu arsenic pregătiţi să moară! Totul se leagă. „Aveţi grijă cum umblaţi”.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

(…)

„Fiţi precum copiii …”. Dar sunt copiii spirituali? Pe de altă parte, nu a cucerit creştinismul lumea cu copilăria lui? Creând „teologia morală” şi „spiritualitatea”, nu a început creştinismul să o piardă? Spiritualitatea se poate dobândi în budism sau de la numeroşi William James, însă bucuria inocentă a copilului se poate găsi doar în creştinism.

(…)

Creştinismul este ambiguu prin definiţie: pe de o parte, „… atât a iubit Dumnezeu lumea …”; (…) Biserica s-a organizat – acoperită cu aur şi cruci de argint, mitre, icoane; s-a lărgit şi s-a îmbogăţit; a devenit un mod de viaţă; dar – şi aici, se află paradoxul – i-a chemat pe toţi „să nu iubească această lume şi ceea ce se află în ea”, ignorând, ca să zicem aşa, dragostea lui Dumnezeu pentru lume („Atât a iubit Dumnezeu lumea”). Dacă „Dumnezeu aşa a iubit lumea” nu este pus în legătură cu „nu iubiţi lumea”, devine un maximalism negativ şi o adevărată erezie, însă Biserica nu mai este capabilă să discearnă această erezie, deoarece cheia acestui discernământ (şi o voi repeta până la moarte) se află în esenţa eshatologică a creştinismului. Aceasta înseamnă să discernem – aici şi acum, în mijlocul nostru – Împărăţia viitoare în Bucuria lui Hristos care S-a înălţat la cer, „nefiind despărţiţi de cei care ne iubesc”, ci rămânând alături de ei, în transfigurarea mistică a lumii şi a făpturii.

Erezia  tuturor  maximalismelor  este refuzarea „iubirii care biruie teama”. Aceasta este dată şi deschisă pentru cei care Îl iubesc – „zicând acelora care L-au iubit pe El: Sunt cu voi şi nimeni nu vă va sta împotrivă”. De aici şi cele două impasuri ale creştinismului contemporan: iubirea „acestei lumi” (adică, fără „nu iubiţi lumea”) şi dispreţuirea lumii (adică, fără „şi Dumnezeu atât a iubit lumea”). Două impasuri, două apostazii, două erezii.

Fragmente din cartea „Biografia unui destin misionar – Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de Felicia Furdui.

Se va prelua cu precizarea sursei : Pelicanul din pustiu

Juliana Schmemann, Părintele Alexander și Aleksandr Soljenițîn